luni, 14 decembrie 2009

Savurând concediul fără plată

Bugetarii sunt supăraţi.
Şi, cum ar putea fi altfel cînd tocmai de sărbători guvernul a decis să facă economii la bugetul naţional, pe spinarea lor? Precizare: mă refer la bugetarii fără de noroc (profesori, medici...), nu la cei de lux..., dintre care, unii cică au cheltuit 3,5 milioane de euro pentru deplasările în străinătate...
Unii sunt supăraţi, dar conştiincioşi: se duc la muncă, deşi nu sunt plătiţi; mai grav: se duc la muncă deşi sunt crunt umiliţi (profesorilor care vin la şcoală în aceste zile nu li se mai decontează cheltuielile cu transportul, că de ! sunt în concediu !) ! Am colegi care au spus că vor veni la serviciu pentru că nu ştiu ce altceva să facă în tot acest timp. Mi se pare jalnic şi îngrijorător ca unica modalitate de petrecere a timpului, pentru unii, să fie serviciul. Să fii atît de gol pe dinăuntru încît să nu ai ce să faci cu timpul liber?
Alţii sunt supăraţi, dar liberi: liberi să stea în concediu. Fără plată, e drept, dar concediu ! (Dacă i-ar fi zis muncă patriotică- expresie prea comunistă pentru exemplarii luptători anticomunişti din pd-l... dacă i-ar fi zis voluntariat- sună mai democratic, mai elegant, mai civic...dacă i-ar fi zis altfel decît concediu... !)
Printre cei din ultima categorie mă număr şi eu: am decis nu doar să stau acasă, în concediu; am decis chiar să mă bucur de acest concediu, să îl savurez ! Am ce să fac: să petrec timp mai mult şi mai de calitate cu ai mei, cu familia; să-mi acord mai mult timp mie; să-mi vizitez prietenii pe care de-abia îi mai văd o dată pe an; să citesc cărţile care mă aşteaptă în bibliotecă şi pe care le-am cumpărat sperînd că voi avea timp într-o bună zi să le răsfoiesc; să recuperez nişte ore de somn pe care, în zilele şi săptămînile de muncă, le tot amîn pentru... cînd voi avea mai mult timp...
Ne tot plîngem că ziua nu mai are 24 de ore, că suntem într-o goană continuă...că timpul nu mai avea răbdare, aşa cum scria Marin Preda. Nu ştiu cîte ore mai are ziua, dar ştiu că, datorită guvernului, acum am timp liber şi o să mă bucur de el din plin !
Şi aş adăuga un link către o postare mai veche: http://confidentze.blogspot.com/2009/08/ne-grabim-dar-incotro.html . Cam despre asta e vorba !

joi, 3 decembrie 2009

Mortal - Demis Roussos

Două ştiri: una bună, una proastă....
Cu care să încep?
Voi începe cu cea care m-a şocat: deschid Google şi dau căutare copsi. Cu sau fără legătură cu căutarea mea, în partea dreaptă, la legături sponsorizate, îmi apare scris:
Data morţii tale
Află data morţii tale
Cît timp ţi-a mai rămas
O fi cineva care vrea să afle asta? Macabru mi s-a părut...

Acum ceva ce mi-a plăcut mult:
Demis Roussos cunoaşte mai bine decît preşedintele Băsescu ce şi cum: a zis că i-ar plăcea să vadă mai multe oraşe din ţara asta, dacă drumurile ar fi mai bune... Preşedintele Băsescu zicea că starea drumurilor nu influenţează turismul !...
Se vede treaba că artiştii greci ştiu mai multe despre turism decît doamna Udrea, "admiratoarea" ei şi preşedintele Băsescu, la un loc !

duminică, 29 noiembrie 2009

Post scriptum la "Fapte de viaţă...."

Nea Petrică, personajul din postarea anterioară, a murit.
Mutat din spital în spital, din secţie în secţie, internat şi externat în mod repetat, cerând să fie trimis la un spital din Bucureşti, sperând că astfel va avea o şansă la viaţă....
Nea Petrică a murit...
Dumnezeu să-l odihnească !

marți, 3 noiembrie 2009

Fapte de viaţă în România de azi

Această postare va reuni două poveşti: una pe care am vrut s-o numesc "Oraşul portocaliu" şi alta căreia i-aş fi zis: "Credeam că n-o să mă mai uimească nimic din ţara asta !"
Tîrgoviştea este un oraş portocaliu: consiliul judeţean, consiliul local... toate sunt portocalii. Afişe şi bannere portocalii au împînzit oraşul. Taxiurile (pentru că bunul mers al taximetriei se face prin bunăvoinţa primăriei) au afişe cu Băsescu pe lunetă. (M-am întrebat ce mi-ar răspunde un şofer de taxi dacă eu, client, i-aş cere să scoată afişele de pe geam, pentru confortul meu de plătitor...). Pe uşa şi pe geamurile fast-food-ului meu preferat sunt afişe cu Băsescu. Nu pot să intru, că se uită la mine; nici n-aş putea să mănînc, din acelaşi motiv !
Astăzi am mers cu un amic spre Tîrgovişte, unde aveam de ajutat un domn de 50 de ani, prieten de-al lui. Pe drum ne-am intersectat cu vreo 20 de autobuze, portocalii şi ele; turiştii electorali, parcă aşa le zice. Probabil că se deplasau să îngroaşe rîndurile aplaudacilor din Oltenia, parcă pe acolo e Băsescu în turneu zilele astea.
Domnul care avea nevoie de ajutor era grav bolnav. După două săptămîni de stat în unul din spitalele oraşului, timp în care starea lui de sănătate s-a înrăutăţit, un medic a hotărît că este bun de externat. E singur şi nu poate apela decît la prieteni.
Cînd am ajuns la el, era aproape de colaps.
Am chemat salvarea.
Am aşteptat mai bine de-o jumătate de oră în faţa blocului. În acest timp, am avut ocazia să văd 5 persoane, toate vîrstnice, căutînd prin containerele de gunoi ceva resturi comestibile. În fericitul oraş portocaliu !
A venit, în sfîrşit, şi ambulanţa. Asistenta s-a învîrtit puţin pe lîngă omul bolnav şi a decis că trebuie transportat la spital.
Cum să-l coboare de la etajul 3? Omul are destul de multe kilograme şi e deja foarte-foarte rău.
Cheamă pompierii.
Am crezut că nu e adevărat !
Patru băieţi tineri (şi nu prea vînjoşi) plus şeful din dotare. Băieţii echipaţi ca la foc.
Încă vreo 30 de minute: pompierii parlamentau cum să-l coboare pe om, şeful lor completa nişte hîrtii, asistenta se întreţinea cu vecinii, în faţa blocului...
L-au pus cu mare efort pe un scaun care avea şi nişte tije, l-au scos din casă şi a început circul pe scări. Locul strîmt, echipamentul voluminos şi greu, gîfîiau şi transpirau...după un etaj...odihnă (nu-mi dau seama dacă echipamentul sau condiţia fizică era de vină !). Amicul meu n-a mai răbdat: i-a dat la o parte pe doi, cei mai obosiţi, a pus mîna pe una din tije şi l-a adus împreună cu ceilalţi doi la ambulanţă.
Apoi... scenariul din "Moartea domnului Lăzărescu": spitalul judeţean, transfer la alt spital din oraş... n-am mai putut suporta, am plecat acasă.
Credeam că n-o să mă mai mire nimic în ţara asta. Ba da, am aflat că serviciul de ambulanţă nu mai are brancardieri. Că pompierii, în afară de faptul că dau jos de prin pomi pisici care şi-au pierdut calităţile speciei, cară şi bolnavi către ambulanţă...
În oraşul portocaliu şi cred că în multe alte oraşe (portocalii sau nu) din această ţară !

Am întîlnit un funcţionar amabil !

Azi am avut nişte documente de legalizat.
Am intrat într-un notariat, la întîmplare. Tipa de la secretariat m-a privit încruntată şi m-a întrebat: "Dumneavoastră ?" În subtext se putea "citi": vreţi ceva sau aţi intrat degeaba, doar ca să fiu obligată să fac conversaţie ?
Am ieşit, fără alte comentarii, şi am intrat în biroul notarial din blocul următor. Altă persoană, altă atitudine . O domnişoară (sau o tînără doamnă), cu zîmbetul pe buze, cu amabilitate în voce şi în gesturi... i-am spus ce doresc... da, imediat, luaţi loc cîteva minute, mi-a răspuns. Şi, într-adevăr totul a mers rapid şi bine.
Îmi pare rău că nu ştiu sigur numele persoanei (pe documentul legalizat este doar semnătura indescifrabilă, iar pe ştampilă este numele Beznoiu Gabriela), dar voi scrie numele organizaţiei care a angajat-o: Biroul Notarilor Publici Asociaţi VERITAS, din Tîrgovişte.
Mulţumesc, oricum, că mai există şi angajaţi/ funcţionari amabili !

marți, 27 octombrie 2009

De prietenie

E toamnă dulce și caldă.
În grădina mea au înflorit tufănelele. Le am de la o prietenă veche, de pe vremea cînd lucram împreună. Timpul și vremurile ne-au despărțit, dar ne-a rămas prietenia... și mi-au rămas tufănelele.
Toamna, cînd explodează de flori și de parfum, îmi aduc aminte de prietena mea, de Cati.
Și tot de prietenie: azi am reușit să fac fericiți trei oameni, prieteni vechi, dar care nu s-au mai văzut de mult și care nu mai aveau vești unul despre altul. Pe unul dintre ei l-am cunoscut întîmplător, la un curs. Auzind de unde sunt, mi-a povestit că știe niște oameni din zonă, cu care a avut o relație specială de prietenie. Îi cunoșteam și eu, așa că m-a rugat să le transmit salutări. Am spus că pot face mai mult: să le transmit datele de contact.
Zis și făcut: nu pot descrie în cuvinte reacția celor doi: emoție, mulțumire, bucurie, încîntare, fericire... Un telefon și o discuție emoționantă... între vechi prieteni care nu au mai știut mult timp unii de alții...
Prietenia face atîția oameni fericiți !

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Logica copsi sau cum să fii psiholog în România ?

Notă: cacofonia din titlu acolo trebuie să fie !
După povestea interviului de la copsi am fost întrebată de ce am avut nevoie de atestatul de liberă practică. Voi încerca să răspund la această întrebare, punînd în context ceea ce am făcut în această vară.
Povestea începe cam aşa:
Am absolvit Liceul Pedagogic şi am lucrat ca învăţătoare timp de 17 ani. Meserie: frumoasă; vocaţie: am; competenţe profesionale: din plin, dobîndite în liceu şi practicînd; condiţia socio-profesională a dascălului de învăţămînt preuniversitar: din ce în ce mai mizerabilă...

Am făcut facultatea de psihologie din pasiune, ca pe un pas în dezvoltarea personală, cînd am simţit că ce învăţasem în Şcoala Pedagogică nu mai era de ajuns pentru a lucra eficient cu elevii din generaţiile actuale. Nu mă gîndeam să lucrez ca psiholog, mă gândeam doar să devin un învăţător mai bun.

Dar, sistemul de motivare salarială devenea din ce mai ridicol:

-am plătit o taxă de 800 000 lei (80 ron) în ian. 1998, ca să fiu acceptată la colocviul de admitere la gradul I; în 2002, în septembrie, salariul meu a crescut cu 60 000 lei (6 ron), ca urmare a schimbării încadrării de la gradul II la I; în termeni financiari, dacă puneam banii de taxă la bancă, până în 2002 eram în profit;

-după cei 4 ani de facultate, altă schimbare de încadrare: de la învăţător cu studii medii, la institutor I (cu studii superioare); creşte salariul meu cu 200 000 lei (20 ron).

Mi-am dat seama că am făcut tot ce se putea face în învăţământ, că singura şansă de a avansa -salarial vorbind - era să aştept să treacă anii, să trec la o tranşă superioară de vechime; despre evaluarea pe bază de competenţă sau de calitate a actului educaţional: nici vorbă !

Atunci am hotărît să schimb macazul şi să lucrez ca psiholog. Da, dar unde ?
Deşi legea 213, la art.6, lit.a) spune că: exercitarea profesiei de psiholog se desfăşoară în sectorul privat, în regim salarial, sau independent, cu drept de liberă practică... , peste tot, pe unde se angajau psihologi, am fost întrebată dacă am atestatul de liberă practică . Deci... chiar dacă am vrut, nu am ştiut cum... (Nu ştiu care este raportul psihologi fără atestare copsi/psihologi cu atestat de liberă practică, în rîndul celor care profesează, dar mă tem că numărul celor dintîi tinde către zero, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu ar trebui o lege care să protejeze dreptul la muncă al acestui tip de psihologi.)
Logica copsi şi normativele în vigoare mă depăşesc cu mult.
M-am gândit că, dacă obţin autonom, (în baza experienţei profesionale dovedite, vezi argumentele în C-o fi, c-o păţi, copsi)voi sări nişte etape pe care nu le înţeleg:
  • Art. 13 spune: "pentru exercitarea profesiei, psihologii cu drept de liberă practică pot înfiinţa, la alegere, cabinete individuale... ". Da, dar pentru înregistrarea unei astfel de forme de exercitare a profesiei, psihologul cu drept de liberă practică "în supervizare" trebuie să depună în dosar şi o copie a contractului cu supervizorul.
  • Închei contract cu supervizorul; trece o vreme pînă cînd contractul este vizat de copsi şi pînă cînd intră în posesia mea.
  • Mai trece alt timp (plus vacanţa de vară) pînă cînd depun dosarul, se analizează şi primesc decizia de înfiinţare a cabinetului individual. Două-trei luni, poate mai mult, timp în care eu îi plătesc supervizorului... dar acesta nu supervizează nimic, pentru că eu nu lucrez.
  • Şi vine timpul să cer atestatul de liberă practică autonomă, ca urmare a finalizării perioadei de supervizare. Conform hotărîrii comitetului director (24 martie 2007), art. 2, lit.c), eu ar trebui să depun la dosar şi dovada exercitării profesiei prin una din formele de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, pe toată perioada stadiului de supervizare profesională (independent sau în regim salarial). Asta înseamnă că perioada minimă de un an de supervizare se prelungeşte, pentru că eu n-am exercitat nimic în primele luni de contract.
Ce a fost întîi: oul sau găina ? devine: angajarea sau atestarea?; cabinetul sau supervizarea?
Mărturisesc că sînt în ceaţă...
În plus, am tot mai mult impresia că facultatea de psihologie nu mai formează psihologi; pentru că psihologi pot fi şi absolvenţii unei instituţii de învăţămînt superior cu diplomă de licenţă asimilată (art.2, alin.2 din legea 213);medicină generală, asistenţă socială, filosofie, pedagogie, teologie- drept, (în funcţie de comisie), e drept, cu specificarea că trebuie să îşi completeze formarea; cu ce? cu tot felul de cursuri acreditate tot de copsi !
La ce bun atunci art.6 din normele de aplicare a legii 213: În exercitarea profesiei ... psihologul este independent profesional şi nu poate fi supus nici unei îngrădiri sau presiuni de orice tip, fiind protejat prin lege împotriva acestora.
Eu am simţit şi îngrădirea, şi presiunea, şi că nu mă protejează nimeni de lipsurile/neajunsurile legii 213 şi ale altor acte normative care reglementează exercitarea profesiei de psiholog în România; sau poate am eu o probleme de adaptare...

miercuri, 19 august 2009

Ne grăbim... dar încotro?

Vorbeam ieri despre Micul Prinţ...
Pe planeta Pământ, întîlnirea cu neguţătorul de "hapuri perfecţionate, care potolesc setea" şi care "aduc o mare economie de timp...economiseşti 53 de minute" , această întîlnire l-a făcut pe copil să spună: "Eu, dacă aş avea de irosit 50 de minute, aş porni în linişte spre o fîntînă...", o fîntînă "cu apă dulce, ca Aldino sărbătoare, născută din drumul străbătut sub stele, din cîntecul scripetelui, din truda braţelor...precum un dar pentru suflet"...
Apoi discuţia cu acarul... care l-a făcut să spună: "Oamenii se plimbă cu trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută. Aşa se frămîntă şi se sucesc de colo-colo...
Nu merită atîta osteneală..."
Dacă facem totul atît de rapid, comunicăm, călătorim, ne potolim foamea şi setea, ne iubim şi ne urîm... totul pe repede-înainte de ce nu ne mai ajunge timpul?
Mai ştim ce căutăm?
Mai ştim de ce nu avem timp pentru a ne găsi fîntîna-dar pentru suflet?

marți, 18 august 2009

Cărţile copilăriei ...(şi nu numai ! )

Am recitit de curînd "Micul prinţ", al lui Antoine de Saint-Exupery...
O carte "închinată unui om mare", după cum însuşi autorul mărturiseşte...apoi motivează:
  • pentru că acel om mare îi este cel mai bun prieten
  • pentru că acel om mare "poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii"
  • pentru că acel om mare "are nevoie de multă mîngîiere"
  • pentru că "şi acest om mare a fost cîndva copil"...

Minunată carte, minunate motive pentru care să o scrii şi să o dedici cuiva. Pentru că m-a făcut să mă întreb:

  • cîţi dintre noi mai pot spune că au, printre prieteni, un cel mai bun prieten? Mai avem timp pentru prieteni?
  • cîţi oameni mari mai pot să priceapă nu totul, ci măcar cărţile pentru copii ?
  • cîtă mîngîiere mai oferim celor care au nevoie ?
  • şi cîţi dintre noi îşi mai aduc aminte de copilul care au fost, de copilul din ei ?

duminică, 16 august 2009

"Diviziunea muncii"

Duminica, de dimineaţă, mă duc la cimitir, să aprind o lumânare pentru bunicii mei şi pentru alţi oameni dragi care au trecut dincolo. Cimitirul este în curtea bisericii, aşa că de vreo două luni tot văd aceeaşi scenă:
-în spatele bisericii, bărbaţii discută politică, pun ţara la cale;
-în faţa bisericii, femeile discută despre starea agriculturii, cum e grădina, dacă au treierat grâul, dacă s-a copt ovăzul, dacă porumbul a făcut bob...;
-rămân câţiva (de ambe sexe, dar mai mult copii şi tineri) care aprind lumânări prin cimitir;
-şi cei foarte evlavioşi, care participă la slujba religioasă...
Am o întrebare: cum ar fi dacă cei din primele două categorii ar schimba rolurile ?

luni, 3 august 2009

Strategii de criză

"Precizare . Deoarece si in Romania anului 2009 ( o tara intrata in Uniunea Europeana ) in domeniul psihologic exista CENZURA in stilul anilor `50 printr-o dispozitie a Colegiului Psihologilor din Romania (http://www.copsi.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=61&Itemid=58) si pe cale de consecinta, santaj ( psihologii cu drept de libera practica si care incalca aceasta dispozitie si isi exprima opiniile critice, isi pot pierde locul de munca ) s-a ajuns in situatia absurda in care acestia isi pot exprima opiniile reale numai in cadru restrans sau pe forum-uri sub pseudonime. Cu atat mai mult studentii care , prin definitie, sunt dependenti de autoritatea profesionala din universitati se afla in situatii de imposibilitate in privinta exprimarii libere a opiniilor. In aceste conditii, prioritara nu este asumarea riscului individual ( care poate atrage consecinte ), este cu mult mai important ca starea reala de lucruri din acest domeniu sa fie cunoscuta ( modalitatile de exprimare sunt secundare ) la nivel global pentru realizarea feed-back-ului. O solutie ar fi ca orice relatare individuala a unor fapte si stari de lucruri din mediul universitar sa fie de tip impersonal , respectiv , cu exceptia numelui facultatii si sau/zonei, sa nu contina nici un alt element de identificare . In aceste conditii, orice relatare poate fi facuta direct pe acest forum sau , dupa caz, pentru probleme de importanta deosebita direct pe email-ul acestui blog ( sdsimion@gmail.com ) sau pe email-urile prezentate anterior : (grup bucuresti: popescuovidiu@yahoo.com; grup iasi: eminescumihai10@yahoo.com ; grup cluj: avramiancu23@yahoo.com ) .”( http://sergiusimion.blogspot.com/2009/05/tradarea-psihologiei.html )
Publicat de Sergiu Simion la 07:12
Etichete: "

Precizarea mea:
Am preluat această postare pentru că mi se pare o idee şi, în acelaşi timp, o soluţie foarte bună, în condiţiile date.

duminică, 2 august 2009

Casa Yachi- ţeapă la Vama Veche

Iunie 2009 - îmi spun că anul acesta vreau să merg la Folk You; caut pe net cazare; aleg Casa Yachi pentru că îmi place modul în care se promovează (preţuri fixate/afişate pentru toată vara, fotografii...); fac rezervare on-line; îmi telefonează; confirm; trimit un avans, dau telefon, spun că am depus banii; totul e cum nu se poate mai bine !
Iulie 2009
  • duminică seara- primesc un telefon prin care sunt întrebată dacă am depus avansul şi când; caut chitanţa de la bancă, transmit datele; reconfirm opţiunea pentru cazare...
  • marţi- primesc un nou telefon prin care mi se spune că s-a rezolvat-nu se poate: scuze, explicaţii, o ţeavă spartă, camera e de nelocuit, dar mi-a făcut o lată rezervare, la un prieten, aceleaşi condiţii şi ceva în plus: aer condiţionat plus 20 roni pe noapte peste preţul discutat iniţial; accept, era deja târziu ca să mai caut altceva; telefonez la noul loc de cazare, confirm...
  • miercuri- primesc un alt telefon, de la noul loc de cazare; reconfirm...
  • joi- ajung şi iau în primire camera; sinistră, ca într-un spital de campanie; fără prosoape la baie, fără hârtie igienică măcar; 120 ron pe noapte; spun că nu accept, sun la Yachi; patronul e nervos, i se pare că îl deranjez prea mult şi că, oricum nu e problema lui (banii trimişi în avans erau încă la el); îmi spune că cer prea mult pentru Vama Veche; îi spun că cer doar o cameră decentă raportată la preţul cerut...

Pot să îmi imaginez ce s-a întâmplat: în iunie, potenţialii clienţi erau mană cerească, aşa că aparent, totul era bine. În iulie, în zilele de Folk You, preţurile au crescut brusc şi domnului Alex Chiriac, proprietar, nu i-a mai convenit să ne cazeze pe bani deveniţi puţini; aşa că... ne-a găsit alt loc, la alt preţ, mai actual, în condiţii mult sub standarde civilizate...

Nu vreau să influenţez pe nimeni dar, cazare la Yachi, în Vama Veche... nu cred că e cazul !!!

duminică, 26 iulie 2009

De văzut, de vizitat

A trecut o săptămînă și încă nu-mi găsesc cuvintele cu care să descriu ceea ce am simțit, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să vă împărtășesc și vouă trăirile mele...
Pe 20 iulie, de ziua Sf. Ilie, eram în trecere spre Brașov, venind dinspre Pitești. O inspirație de moment a celui care conducea mașina în care ne aflam, a făcut să ne abatem puțin de la traseul antestabilit și să facem o scurtă oprire la mănăstirea din Valea Mănăstirii, Argeș (la vreo 32 km de Cîmpulung Muscel). O zonă săracă material (dacă e să judeci după casele oamenilor), dar extrem de frumoasă de liniștită și de bogată (dacă te raportezi la oamenii pe care/i întîlnești acolo).
Am ajuns pe la prînz, slujba religioasă era pe sfîrșite, preotul rostea binecuvîntările. Apoi toată lumea a fost invitată la masă: vizitatori, ca noi, copiii localnicilor, oamenii bisericii. Am acceptat invitația doar pentru că ne-a fost jenă să refuzăm; ca să le facem o plăcere celor de acolo...ulterior ne-am dat seama că plăcerea urma să fie nebănuită pentru noi, cei de la masă...
Mîncăruri simple, dar pregătite și servite cu multă dragoste: supă cu găluști, varză cu pește prăjit și că mămăliguță, gogoși calde și aromate, apă de izvor... rugăciune, mulțumire, închinare...hrană pentru trup, dar mai ales pentru suflet... (Acum cred că înțeleg și cum a potolit Iisus foamea a mii de oameni cu doi pești și trei pîini.) Nu sunt o persoană religioasă, dar acolo divinul se respiră odată cu aerul !
Am plecat de acolo cu o pace adîncă în suflet și în minte; mă simțeam ca și cum toate problemele mele s-ar fi rezolvat, ca și cum nimic rău nu mi s-ar mai fi putut întîmpla. Încă stăruie în toată ființa mea acea stare pe care nu știu cum s-o numesc, pe care nu știu cum s-o descriu...
Dacă aveți ocazia să treceți pe acolo, dacă deja ați fost sau dacă vă creați această ocazie, poate mă ajutați să găsesc cuvintele potrivite !
P.S. Tot în zonă. Mănăstirea Nămăiești, cu biserica veche săpată în stîncă. Din păcate, contemporanii noștri s-au gîndit să o "completeze" cu tindă și cu turlă și i-au stricat farmecul sălbatic (e doar o părere personală, prefer ca lucrurile vechi și frumoase să nu fie afectate de modernitate !).

marți, 14 iulie 2009

C-o fi, c-o păţi, copsi - ţeapă la nivel înalt

Aş minţi să spun că nu mă aşteptam la aşa ceva... dar trebuie să spun că nu mă aşteptam la ceva de acestă amploare!
Este vorba despre participarea mea la un interviu de atestare, la colegiul psihologilor, la comisia de psihologie educaţională (precizarea comisiei e necesară pentru că nu se întâmplă la toate comisiile ce i ş-a întâmplat mie azi). Este vorba despre nerespectarea legii, de fapt a normelor de atestare, elaborate- culmea mirării !- tot de către ei.
Va trebui să mă adun, pentru a deveni coerentă... Deci:
1. Art. 10 lit. c) din normele de atestare elaborate de comisia sus-numită (în conformitate cu normele de aplicare a legii 213/2004) spune că poţi dobîndi dreptul de liberă practică în regim autonom, în baza experienţei profesionale dovedite, dacă:
  • desfăşori activitate de predare în învăţămîntul preuniversitar,
  • grad didactic II,
  • minim zece ani vechime
  • şi dacă desfăşori activităţi specifice domeniului: evaluare şi diagnoză, consiliere şcolară şi vocaţională

2. Normele de aplicare a legii 213/2004 , art 13, lit. b) spun că experienţa profesională trebuie dovedită printr-un extras din fişa postului.

Auzind una-alta despre colegiu (bîrfe, şmenuri, şuşanele...) şi categorisind precizările din norme drept ambigue, mi-am zis că este cazul să clarific unele aspecte. L-am contactat întîi pe consilierul juridic al colegiului, care nu mi-a răspuns la întrebare; apoi am apelat la conducerea filialei judeţene, unde mi s-a spus că am interpretat corect normele; drept urmare am depus dosarul pentru "autonom". E nevoie să precizez şi că în art. 10, lit. a) din normele de aplicare a legii 213/ 2004 se precizează că primul pas este depunerea dosarului la comitetul filialei pentru verificarea conţinutului şi pentru conformitate.

14 iulie 2009, ora 14, ziua interviului

Etajul 5 al unui hotel-şcoală de aplicaţie pentru Colegiul Economic Viilor = sediul Colegiului Psihologilor din România; un coridor nu prea lung, dar strîmt; vreo 10 scaune şi vreo 60 de persoane; membrii comisiei la masă (pînă pe la 14:30, deşi ora anunţată era 14!); căldură mare, moncher! ; cîteva cucoane (care cunoşteau mersul lucrurilor) lipite de uşa sălii în care urma să se desfăşoare interviul au declarat că se intră în ordinea în care s-au aşezat ele acolo, deşi erau persoane care veniseră de aiurea, din nordul vestul şi din estul ţării, încă de la ora 10; doar că stătuseră afară, înăuntru neputîndu-se respira.

Îmi vine rîndul să intru, printre ultimii, pentru că nu fac faţă înghesuielii şi mirosului de transpiraţie. Deja ieşiseră cîteva persoane, aflate în aceeaşi şituaţie cu mine, care primiseră doar supervizare, NU autonom.

Mi se cere să mă prezint, deşi nu cunoşteam pe niciunul din membrii comisiei şi nici nu purtau ecusoane sau ceva, care să mă ajute să-mi dau seama cu cine stau de vorbă. Mă prezint şi una din membrele comisiei (probabil cea care îmi studiase dosarul) deschide un carneţel şi spune: supervizare.

-Nu, zic eu, autonom. Conform normelor de atestare...

-Comisia decide (ulterior aveam să aflu că e refrenul zilei).

-Decide, dar conform legii..., zic eu, insistînd să... nimic....

Se deschid cărţi, se citesc articole din norme, se interpretează....

-Doar dacă sînteţi licenţiată în psihologie, mi se spune de către o altă membră.

-Sînt, că de-aia am ajuns aici...

-Doar dacă predaţi psihologie...

-În norme nu se precizează; se spune doar activitate de predare în învăţămîntul preuniversitar!

-Nu se precizează, dar se subînţelege...

-Particula "lege" din acest cuvînt nu se substituie legii.

-Comisia decide cum interpretează.

Am înţeles despre ce e vorba: discuţia se poartă de pe poziţia noi (comisia) sîntem OK, tu eşti ne-OK şi este o "tranzacţie încrucişată" (Adultul meu se adresa Adultului lor, iar ei stăteau de vorbă cu Copilul meu din starea lor de Părinte- curată Analiză Tranzacţională ). Deci, nu e cazul să lungim discuţia, nu mai am răbdare, hotărîrea era luată de mult, de cînd se citise dosarul, aşa că cer permisiunea să plec.

-Nu plecaţi de aici pînă nu vă convingem că avem dreptate.

-M-aţi convins, zic ca să scap; şi adaug: aveţi dreptate din punctul dvs. de vedere.

-Sîntem toţi psihologi aici, ne putem da seama că nu v-am convins. (Sfînt profesionalism! cum şi-au dat seama că nu sunt de acord cu interpretarea lor! )

Mă simţeam sechestrată, parcă eram în povestea cu cei care au furat maşina lui Gigi Becali; doar că eu eram şi cea furată, şi cea sechestrată!

-Atunci, filiala judeţeană de ce mi-a dat "conform" pentru dosar?

-Filiala judeţeană are doar rol administrativ.

-Nu-i văd rostul, dacă legea se interpretează acolo altfel decît aici.... Dar să revenim la dosarul meu...

Citim încă o dată şi ajungem la ultimul criteriu "dovada..."

-Fişa postului, zic eu, conform legii.

-Nu e suficient...

-De ce? Nu aşa se precizează în norme?

-Comisia decide!

Nu mai am răbdare, chiar vreau să plec; discuţia nu-şi mai are rostul; dar răspunsul este, din nou, cel de mai sus.

Revin la fişa postului şi le explic că, meseria de învăţător presupune, la fiecare început de clasă I evaluare şi diagnoză, apoi, la fiecare sfîrşit de clasă a IV-a, completez fişa de caracterizare psiho-pedagogică şi dau recomandare pentru viitorul traseu şcolar făcînd astfel consiliere vocaţională, şi- pe tot parcursul şcolarităţii, consiliere şcolară.

-Nu consilere de-aia! mi se spune.

-Dar de care? întreb, însă nu primesc răspuns...

-Tot ce spuneţi faceţi pentru că reprezintă obligaţii de serviciu.

-Şi asta nu înseamnă fişa postului? Iarăşi niciun răspuns...

Adaug că ştiu la ce se aşteaptă când se referă la dovadă; chiar eu cunosc persoane care şi-au luat adeverinţe de la diverse firme şi fundaţii, cum că au prestat activitate de psiholog; dar, după părerea mea una este s-o faci pe bune, alta este să prezinţi adeverinţă. Mi se spune că e treaba comisiei să decidă ce dovezi sunt bune şi care nu. Atunci de ce s-or mai fi referit în normele de atestare la fişa postului?

Interviul s-a încheiat cu refrenul comisia decide şi cu întrebarea: acceptaţi supervizare? Nu aş fi acceptat, dar propoziţia de pe site-ul copsi: nu se admit contestaţii şi cele aproximativ 50% din salariu pe care le-am cheltuit cu întocmirea dosarului, cu taxe şi cu drumuri m-au făcut să accept. Regret că am acceptat şi, cel mai mult regret faptul că nu ştiu ce să fac; legal vorbind nu cred că am soluţii...

Tradus în limba marţiană (cei care au citit Eric Berne sau care ştiu despre analiza tranzacţională înţeleg la ce mă refer), modul (comisiei de psihologie educaţională ) de a interpreta legile sună astfel: Scopul nostru este să facem bani şi, dacă nu ai înţeles asta, cu atît mai rău pentru tine. Deci nu poţi să primeşti autonom, pentru că nu ne atingem noi scopul. Supervizare este cu totul altceva! Îţi iei supervizor, care e tot de-al nostru şi care tot bani vrea să facă; te duci la formare continuă, organizată de noi şi-ai noştri, atestată de noi, cu taxe care tot la noi vin; apoi, alt dosar, altă taxă pentru un alt interviu... şi, de n-o fi să fie, nu se admit contestaţii. Pîinea şi cuţitul sunt la noi, deci nu-ţi face planuri de viitor, nici de dezvoltare a carierei, dacă în aceste planuri nu incluzi banii tăi care trebuie să ajungă la noi !!!

Acum abia cred că înţeleg de ce se dau avize psihologice pe bandă rulantă, oricui cere, uneori printr-o terţă persoană, doar în schimbul achitării taxei ! Mă gîndeam cît trebuie să fii de inconştient sau de incompetent să faci aşa ceva... De fapt e vorba de "modelul parental" (dacă aşa ne-au învăţat cei "de sus" !) şi de a aduna banii necesari pentru un nou interviu, pentru o schimbare de treaptă, pentru....

luni, 6 iulie 2009

Îmi place (3)

Îmi place să cumpăr seminţe de legume şi să descopăr ce iese în comparaţie cu ceea ce am cumpărat.
Campioanele surprizelor sunt pachetele cu fasole şi dovlecei (cel puţin, din experienţa mea de până acum).
Pe pachetul cu fasole cherokee (sper să scriu denumirile corect!) scria că este o fasole cu tulpină înaltă, viguroasă, cu păstăi de dimensiuni mari...Ce a ieşit? O fasole cu tulpina joasă, cu păstăi subţiri (fasole oloagă, cum i se spune); în schimb, fasolea care, conform înscrisurilor de pe pachet era oloagă, a crescut ca cea din Jack şi vrejul de fasole.
Vreo doi ani la rând am cumpărat seminţe de dovlecel, din care- invariabil- ieşeau dovleci turceşti. Anul acesta am decis să cumpăr seminţe de zucchini şi, în sfârşit, am dovlecei: din cei obişnuiţi... ce, voiaţi să fie chiar ce scria pe pachet?
Îmi place să cumpăr seminţe de legume; totul e ca un joc al surprizelor, ca în viaţă- de multe ori: cât de diferite pot fi aşteptările de împliniri?

joi, 2 iulie 2009

"Fir-ar a dracului de ţară!"

Sunt vorbele pe care le-am auzit spuse de un bătrîn, în urmă cu vreo trei zile, într-un mijloc de transport în comun.
Mărturisesc că m-au şocat: poate din cauza reminiscenţelor de educaţie patriotică pe care am primit-o în şcoală (pe vremea comuniştilor, e drept, dar totuşi educaţie patriotică!) sau poate din cauza bunicilor şi a străbunicilor mei, care au luptat pe front pentru ţara asta...
Apoi, bătrînul s-a şi explicat: venea de la spital; trebuia să facă o tomografie... nu a avut bani de şpagă; de taxă nici atît; prin urmare, aparatul din spital nu funcţionează! doar la o clinică particulară din oraş... (cunosc procedura, am trecut cu ambii părinţi prin poveşti de genul ăsta...). Şi a continuat: "nu avem doctori, nu avem profesori, nu avem bani pentru pensii, nu mai avem nimic! Fir-ar a dracului de ţară!"
Au trecut trei zile în care nu m-am mai gîndit la chestiunea respectivă, dar m-am tot uitat la părinţii mei (pensionari onorabili, unul din sistemul de sănătate, celălalt din învăţămînt...am zis onorabili? mai bine ziceam săraci!) cum se uită la TV şi află despre primele de vacanţă de la ministerul de finanţe (13 milioane de euro), despre fîntînile primarului din sectorul 3 (4 milioane de euro), despre scena doamnei Ridzi (10 scînduri- 75 000 de euro), despre salariile directorilor din ministerul agriculturii (majorări de 30-50%)... află şi îşi fac inimă rea gîndindu-se că li s-a spus că e criză şi că pensiile lor s-au plătit cu preţul îndatorării ţării...M-am uitat la ei cum suferă şi mi-a venit să zic: "Fir-ar....!"

duminică, 28 iunie 2009

Sau poate nu va muri niciodată?!?

Toate posturile de ştiri vorbesc despre moartea lui Michael Jackson. Nu am fost mare fan, dar nu aveam cum să nu îi apreciez talentul şi carisma. Mi-a fost milă de el în timpul vieţii, i-am urît pe "vulturii" care l-au atacat, dar şi pe cei din jurul lui, care l-au exploatat fără să-i dăruiască măcar un strop de iubire sinceră. Mi-e milă şi acum, cînd aceeaşi "vulturi", plus unii noi (se editează/reeditează discuri peste noapte!) se hrănesc cu ce a mai rămas...
A murit... sau poate nu va muri niciodată!
Pentru toţi cei care l-au apreciat şi iubit pe Michael...

vineri, 26 iunie 2009

Vacanţaaa !!!!!

Îmi place să fiu în vacanţă!
Pentru că îmi pot face propriul program, fără să dau explicaţii de ce aşa şi nu altfel...
Pentru că îmi permit să uit în ce zi sînt, în ce dată, cît e ceasul...
Pentru că îmi acord privilegiul de a nu mai face şi a nu mă mai gîndi la ceea ce "trebuie", ci la ceea ce îmi doresc...

duminică, 21 iunie 2009

Parfumul florilor de tei

În fiecare iunie, parfumul florilor de tei îmi aminteşte de copilărie şi mă face să reflectez la paralela cu zilele noastre.
Cum înflorea teiul, ne găseam pretextul să ne strîngem cîţiva copii şi să plecăm în pădure (acelaşi pretext îl găseam şi cînd înfloreau mărăcinii/gherghinarii, şi cînd înflorea salcîmul, şi cînd...eh! dar cîte pretexte nu găsesc copiii, atunci cînd au nevoie de ele!). Ne suiam în tei, deşi eram preveniţi că teiul se rupe uşor,că e periculos ceea ce facem... Sport extrem, adrenalină... s-ar numi în limbajul actual...
Mai tîrziu, parfumul florilor de tei a adăugat un plus de savoare unui prînz petrecut cu o persoană dragă inimii mele la o terasă din centrul oraşului Piteşti...
Şi, de fiecare dată, parfumul florilor de tei îmi aduce în memoria afectivă pe d-na Zamfirescu (profa de mate, cum ar zice elevii de azi), care are un tei la poartă şi care făcea prăjituri mirosinde a miere şi a flori de tei...
Parfumul florilor de tei îmi reînvie amintiri dragi şi mă face să simt adierea blîndă a fericirii, suavă- dar persistentă- ca şi parfumul florilor de tei!

vineri, 19 iunie 2009

Băsescu are dreptate!

Da, probabil îmi voi atrage multe reproşuri cu ceea ce voi spune.Dar îmi asum acest risc!
"Şcoala scoate tîmpiţi" a zis preşedintele ţării şi a supărat multă lume. Voi mai supăra şi eu pe alţii. Da,şcoala scoate tîmpiţi şi, mai grav, unii dintre ei, -tîmpiţii-tîmpiţilor- , se întorc/rămîn în şcoală ca să creeze noi şi noi "tîmpiţi".
Mai întîi voi preciza că îi iubesc şi îi respect pe unii dintre dascălii mei, datorită cărora sînt cum şi ceea ce sînt acum. Apoi voi spune că, de-a lungul timpului,am cunoscut mulţi dascăli minunaţi.
Calificativul "tîmpiţii-tîmpiţilor" ar putea fi contestat de unii; ar vrea să spună vorbe ca: "dăruire", "pasiune", "vocaţie","sacrificiu"... Da, s-ar putea spune şi aşa.
Dar, meseria de profesor a devenit una contra naturii. Căci altfel cum poţi numi exercitarea unei profesii care nu îţi mai asigură veniturile necesare unui trai decent, care nu-ţi mai conferă demnitate, în care nu mai găseşti satisfacţia muncii...?
Şi sînt mulţi care o mai exercită, mulţi o fac foarte bine, cu dragoste şi cu pasiune, chiar dacă îşi neagă instinctul de conservare, care le spune cu totul altceva.
Şi vor ieşi şi alţi "tîmpiţi" din şcoală, care vor duce mai departe această nobilă profesie, cea de dascăl!
Şi vor fi şi alţi politicieni care să le spună, care să le demonstreze prin atitudinea faţă de ei că sînt nişte "tîmpiţi", care scot de pe băncile şcolii alţi "tîmpiţi"!
A fi sau a nu fi "tîmpit"??? Iată întrebarea momentului!!!

luni, 15 iunie 2009

Lecţia zilei

Urcă-te în trenul care opreşte în gara vieţii tale, atunci cînd opreşte; nu se ştie dacă acest tren va mai opri vreodată în respectiva gară!

luni, 8 iunie 2009

Amintiri din copilărie (2)

De curînd, cineva care-și zice AdiTurbo a lansat un apel către cei care mai au surprize de la Turbo, Tipi-tip și alte astfel de produse care ne-au colorat copilăria; dorește să cumpere sau să facă schimb de dubluri. Întîi am zîmbit, apoi mi-am amintit cu cîtă pasiune le colecționam, așa că... i-am promis că le voi căuta. Din păcate, n-am găsit surprizele, dar această căutare mi-a dat ocazia să revăd colecțiile copilăriei mele: șervețele, cărți poștale ilustrate, felicitări...
Mulțumesc, Adi, pentru că mi-ai amintit de copilărie!
P.S. Dacă cineva mai are astfel de surprize, îl invit să le ofere spre schimb sau vînzare lui AdiTurbo pe LumeaeMică.

duminică, 7 iunie 2009

Îmi place (2)

Îmi place sărbătoarea Rusaliilor! Cu toate obiceiurile moştenite (oarecum modificate de oameni şi de vremuri), cu toate ritualurile ei.
Îmi place să particip la alegerea şi cumpărarea vaselor care vor fi împărţite (oale şi străchini de lut în copilăria mea, căni şi farfurii de faianţă sau plastic acum!). Îmi place să particip la pregătirea (şi mai ales la consumarea!)colivei şi a colarezului (oare mai ştiu mulţi ce este?), să împart şi să primesc împărţituri. E un mod de a-ţi aminti de tine şi de cei din jurul tău: de cei morţi în Sâmbăta Moşilor, de cei vii în Duminica Rusaliilor.
Îmi place să merg la biserică duminica dimineaţa pe "covorul" de frunze de nuc şi de tei, îmi place obiceiul cu udatul mormintelor cu vin şi apă, apoi acoperitul lor cu aceleaşi frunze de nuc şi de tei. Vasele care se dau de pomană pentru cei care nu mai sânt se trec peste mormântul acestora, ca o punte peste fiinţă şi nefiinţă. Vasele pe care şi le dau cei vii (legându-se ca veri, verişoare, surate "pînă la moarte") sînt şi ele o punte: peste timp şi spaţiu (chiar dacă drumurile vieţii ni s-au despărţit şi nu ne mai putem întîlni ca să reînnoim legămîntul, duminica Rusaliilor este prilej să îmi amintesc de cei de care m-am legat în copilărie prin acest ritual!)
Îmi place sărbătoarea Rusaliilor şi cred că le-a mai plăcut şi altora, de au declarat-o sărbătoare naţională şi au recunoscut-o ca atare printr-o zi nelucrătoare.
Îmi place sărbătoarea Rusaliilor!!!

joi, 4 iunie 2009

Psihomil 6

Tocmai am venit acasă de la simpozionul de psihologie militară Psihomil 6. Ediție aniversară. Eu-pentruprima oară la o astfel de manifestare (nu mă refer la simpozion ca manifestare, ci la mediul de manifestare).
Calitate, cu mici minusuri, ca în tot ce este omenesc.
Dar m-am simțit minunat și... mulțumesc organizatorilor! (sună prea festivist? mulțumirile sunt din inimă, iar asta nu are nici o legătură cu festivismul!)
Ruxandra Rășcanu- prof.univ. dr. Mi-a plăcut mult: profesionistă, deschisă, excepțională!

miercuri, 3 iunie 2009

Amintiri din copilărie

De vreo patru săptămîni mă simt ca Nică al lui Creangă. O pupăză şi-a făcut cuib în grădina mea. O pupăză atipică, aş putea spune, dacă mă gîndesc la faptul că şi-a făcut cuibul într-un brad, nu în tei.
În fiecare dimineaţă, începînd că ora 5:00, pupăza are program de cîntare: pu-pu-pup!
Cred că abia acum îl înţeleg mai bine pe Nică, deşi mie nu-mi zice nimeni "scoală că...". Şi tot acum îmi dau seama ce adînc sînt înrădăcinate în noi unele credinţe, deşi-aparent-nici nu credem că ele există. Mă trezesc devreme să "iau ceva în gură" (să mănînc ceva, pentru cine nu ştie expresia sau e tentat/ă să se gîndească la altceva!), ca să nu mă "spurce", aşa cum îmi spunea şi cum mă învăţa bunica mea (Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească!)în copilărie. Mă executam atunci ca să nu o supăr, deşi mi se părea o credinţă ridicolă; ridicolă mi se pare şi acum această credinţă, dar mă execut, ca şi cum aş împlini o misiune, o datorie de veacuri a neamului meu.
Şi, dacă mă gîndesc mai bine, acum înţeleg exact de ce demersurile terapeutice ale psihologilor durează atît de mult, de ce "travaliul de doliu" după astfel de credinţe este atît de dificil. Recunoaştem că ceva ne este nefolositor sau, mai rău, ne este nociv, dar ne e greu să ne desprindem de acel ceva! Sau, cum zice românul, "rău cu rău, dar mai rău e fără rău!".
Hai să facem să ne fie bine!

sâmbătă, 30 mai 2009

Festi-varză

Voi începe prin a spune că am toată stima pentru echipa de cadre didactice de la Şcoala organizatoare: oameni pasionaţi de meseria pe care o fac, cu vocaţie şi talent.
Pentru că îi respect şi îi iubesc pe aceşti oameni, le voi găsi circumstanţe atenuante: ploaia care le-a stricat planurile şi programul, anvergura evenimentului...
Însă, tocmai de aceea le-aş spune să ceară ajutor profesionist pentru astfel de chestii.
Evenimentul de care vorbesc este "Festivalul cântecului şi dansului popular dâmboviţean", care şi-a cam pierdut caracterul dâmboviţean şi a căpătat caracter internaţional. Dar nu asta a fost problema; când permiţi unora să prezinte un program de 25 de minute, când simpla introducere în scenă durează pentru unii 5 minute(a fost niţeluş pe cumetrii, cum e totul în România), e greu să înţelegi de ce, odată anunţat, ansamblul unei şcoli este scos de pe scenă pentru a face altuia loc şi când, în sfârşit, ansamblul mai sus anunţat prinde scena, după doar 12 minute este scos de alţii sub pretextul că "a durat şi aşa prea mult". Copiii au aşteptat acestă intrare în scenă preţ de mai bine de 4 ore şi... le-a fost greu să înţeleagă de ce un adult s-a jucat cu munca lor şi a şters-o aşa de uşor de pe "programul" festivalului.
Trofeul şi diploma de participare nu cred că vor îndulci amăreala lăsată de acestă experienţă; poate nici această postare.
Postare pe care o dedic copiilor care au suferit azi la festival.
Postare pe care o dedic mai ales elevei Ionela Preda, a cărei voce minunată nu a putut fi auzită din cauză că preşedintele festivalului s-a comportat cum am descris mai sus. Vocea Ionelei rămâne minunată, chiar dacă astăzi a tăcut!

Campanie electorală

Miercuri, 27 mai 2009, la şcoala unde a fost amplasat locul de joacă de care v-am povestit în "Politica non eco" a venit preşedintele Consiliului Judeţean, cu multă presă, ca să facă recepţia respectivului loc de joacă. Sau ca să facă altceva... poate campanie electorală?!??
Nu cred că e cazul să vă povestesc cum îşi frământa primarul mâinile de emoţie, mai bine vă zic de cei de la drumuri. Care drumuri? Celebrul drum (dintre multele din România cu exact aceleaşi probleme) care leagă oraşele Găieşti şi Târgovişte: plin de gropi, impracticabil.
Încă de dimineaţă, o echipă de muncitori cu ceva utilaje "repara" de zor şoseaua: puneau ceva material într-o groapă, un muncitor tasa materialul cu vârful piciorului, apoi se trăgea mai la umbră. Nu se ştia ora la care va sosi delegaţia oficială, dar, oricare ar fi fost acestă oră, echipa de drumari şi munca acesteia trebuia să fie filmate, corelate cu "eforturile depuse" de conducerea judeţului...
Cei care au trăit într-o anumită epocă, bănuiesc că pot să găsească uşor similitudinile. Cei mai tineri să citească, să se documenteze şi poate vor observa că democraţia din România a "revizuit", dar "nu a schimbat nimic"(bun e nenea Iancu Caragiale, parcă ne este contemporan!!!) .

duminică, 24 mai 2009

Îmi place

Din categoria "îmi place", pot aduce în atenţia tuturor pe domnul Cristian Tabără. Îmi place modul în care îşi înţelege misiunea în televiziune. Îmi plac emisiunile pe care le face: sînt educative şi de calitate. Pentru că telecomanda îmi permite să aleg, aleg emisiunile domnului Cristian Tabără: "Parte de carte" şi "Te vezi la ştirile ProTv".

Pensées-lutze: Furt de content

Pensées-lutze: Furt de content

duminică, 17 mai 2009

"Au înnebunit salcâmii !..."

Îmi place primăvara, iar titlul exprimă cel mai bine esența acestui anotimp.
Dacă încă nu i-ați văzut încă, vă recomand chiar astăzi să ieșiți la o plimbare. Lăsați-vă toate simțurile să fie mângâiate de nebunia salcâmilor: admirați frumusețea florilor, inspirați aroma lor, ascultați vântul care trece printre ciorchinii albi, mângâiați ramurile grele și delectați-vă papilele gustative că gogoși, clătite sau ceai din floare de salcâm...
Va fi o experiență plăcută, cea mai bună pentru o după-amiază de duminică însorită, de primăvară!

vineri, 8 mai 2009

DA

DA, am avut dreptate: a fost doar manipulare greva din învăţământ.
DA, mi se întâmplă tot mai des să am dreptate (atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională).
DA, înainte îmi doream cu ardoare să ajung în situaţia de a zice: "Ţi-am spus eu?" şi să primesc răspunsul: "Da, ai avut dreptate!"
DA, dar... acum nu mă mai bucur deloc că reuşesc mai mereu să am dreptate...Mă simt un fel de Cassandră...

miercuri, 6 mai 2009

N-au cu ce (sau cu cine)!

Cadrele didactice şi-ar dori şi ele o viaţă mai bună. Dar n-au cu ce!
Şi-ar dori un statut social mai înalt, şi-ar dori salarii mai mari. Dar n-au...!
De aceea, s-au înscris în sindicat. De aceea plătesc lunar cotizaţie. De aceea îşi prezintă doleanţele, ameninţă cu boicotarea examenelor naţionale,se joacă de-a "uite grava, nu e greva"...
Cadrele didactice ar face şi reformă. Dar n-au cu ce şi, mai ales, n-au cu cine!!!
O fi timpul să-şi schimbe liderii sindicali cu unii coerenţi, decişi, parolişti, care nu-şi doresc altceva şi nu luptă pentru altceva decât pentru cei care, lunar, rup o sumă din salariile lor de mizerie, pentru a plăti cotizaţia de membru de sindicat???

duminică, 3 mai 2009

"Trântitul-uşii-în-faţă"

Este o tehnică de manipulare (vă sună cunoscut?).
Prin această tehnică,oamenii sunt determinaţi să accepte o anume concesie, prezentându-li-se -în prealabil- o cerere mult mai mare, de aceeaşi natură, care are toate şansele să fie refuzată. (dar acum, vă sună cunoscut?)
Abia după aceea se vine cu cererea avută în vedere de la bun început; aceasta are toate şansele să fie acceptată, deoarece, prin comparaţie cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă.(nici acum nu seamănă cu nimic cunoscut?)
Ei, bine... Salarizarea cadrelor didactice!!!
Există o lege votată în unanimitate, o lege constituţională, o lege promulgată de preşedintele ţării, o lege care prevede o creştere salarială majoră (nu că 50% din
10 000 000 ar fi rezolvat problema diferenţei dintre salariile cadrelor didactice şi cele ale altor categorii de bugetari, salarii care sar bine de 50 000 000). Se aplică legea? NU, că nu sunt bani!!!
Profesorii ameninţă cu grevă. Guvernul ameninţă cu concedieri în masă, cu tăieri de drepturi salariale şi de sporuri, cu ore suplimentare făcute ca "muncă patriotică". Profesorii refuză. Apoi se vine cu "bine, rămâne cum am stabilit: noi nu majorăm, iar voi ne sunteţi recunoscători că nu am recurs la măsuri drastice!"
Acum vi se pare că aţi mai văzut/auzit asta undeva? Ciudat, chiar în România zilelor noastre?

miercuri, 29 aprilie 2009

luni, 27 aprilie 2009

Politica non-eco

Iubesc natura! Iubesc frumuseţea naturii!
Pe cale de consecinţă, îi urăsc pe toţi cei care distrug acestă frumuseţe!
Nu-l înţeleg pe primarul localităţii în care trăiesc şi, mai grav, n-o înţeleg pe directoarea şcolii din localitate; în aceeaşi categorie intră şi preşedintele Consiliului judeţean (sau cum s-o numi!), Florin Popescu.
În cadrul, sau cu ocazia(?), sau din cauza(?) acţiunii numite "Cupa curăţeniei"(sau ceva de genul), desfăşurată sâmbătă, 25 aprilie, la propunerea prefecturii, persoanele sus-prezentate s-au gândit să facă o bucurie copiilor: un loc de joacă.
Ce? un topogan şi două leagăne
Pentru cine? pentru cei 221 de elevi ai şcolii şi, conform discursului primarului, pentru toţi copiii care au până la 25 de ani
Unde? pe spaţiul verde din faţa şcolii, sărăcit de câteva plute impunătoare, în urmă cu câţiva ani, tot de o acţiune a aceluiaşi primar, cu acordul aceluiaşi director. Nu în curtea şcolii, cum ar fi fost normal, unde era spaţiu mai larg şi unde copiii puteau fi uşor supravegheaţi. Nu!!!
De ce? pentru că topoganul poartă şi o placă pe care se odihnesc numele iniţiatorilor: Popescu Florin şi Voinescu Marin (preşedintele C.J., respectiv primarul).
Pentru ce mai vorbim de educaţie în spiritul protejării mediului???

duminică, 26 aprilie 2009

O tipă super-tare

Sandra G. mi se pare o tipă super-tare. Mi-a plăcut din prima, chestie de intuiţie. Apoi am început să aflu diverse chestii despre ea. În rezumat: e deşteaptă, creativă, vorbeşte şi scrie spectaculos, creează bună-dispoziţie în jurul ei..... o admir din multe puncte de vedere.
Nu pot spune că suntem prietene; ne-am cunoscut şi am stat de vorbă printr-un concurs fericit de împrejurări. A fost surprinsă să aflu că şi ea apreciază câte ceva la mine. Am fost onorată să aflu că a scris despre mine pe blogul ei.
Ca să mă laud puţin şi ca să o cunoaşteţi pa Sandra, vă recomand cu mare plăcere: http://pensees-lutze.blogspot.com/2007/10/cutia-pandorei.html

miercuri, 8 aprilie 2009

Responsabilitate

Ziua de mâine mă îngrijorează puțin.
Am de gestionat o responsabilitate pe care nu am cerut-o, nu am dorit-o, dar căreia trebuie să-i fac față cu succes. De ce trebuie? Așa, din orgoliu profesional!
Îmi urez să am succes!

joi, 2 aprilie 2009

Sunt îndrăgostită!!!

Sunt îndrăgostită. De multe persoane şi de multe lucruri din viaţa mea.
Dar, în seara asta, sunt îndrăgostită de Tudor Gheorghe. Nu din seara asta ci în seara asta. Vin de la un concert de-al Domniei-sale.
Cu fiecare concert, mă uimeşte cu inteligenţa sclipitoare, cu erudiţia, cu spontaneitatea şi, deasupra tuturor, cu calităţile artistice. E minunat în tot ceea ce face!!!
Şi totuşi... în seara asta l-am văzut obosit şi îmbătrânit... sau poate m-au speriat atâtea "plecări" ale marilor noştri artişti... Aş vrea să nu fie ultima seară în care sunt îndrăgostită de Tudor Gheorghe... Aş vrea să nu fie ultimul concert pe care îl susţine în Târgovişte!!!
Sunt îndrăgostită şi vrăjită într-un mod miraculos de arta Domnului Tudor Gheorghe!!!

marți, 24 martie 2009

Fidelitate

Am găsit o chestie interesantă pe forumul APB. "Sunt femei care, în loc să-i facă să sufere pe cât mai mulți bărbați, așa cum e firesc (pe asta nu am înțeles-o; de ce o fi considerat un fapt firesc?),se concentrează asupra unuia până îl extermină. Acestea se numesc fidele!".
O fi așa.... n-o fi așa... ?

luni, 23 martie 2009

Feminitate

E prima dată când înţeleg de ce e avantajos să fii femeie într-o lume "condusă" de bărbaţi.
Am participat de curând la un interviu pentru care nu eram deloc pregătită. O comisie formată numai din bărbaţi s-a lăsat "dusă" de mutriţa mea de Lolita, cu mărţişor în piept, şi ... a uitat pentru ce era constituită (ea, comisia). Aşa că am trecut cu brio, doar făcând conversaţie, pe un ton copilăresc şi într-o manieră clar puerilă.
P.S. Sinceritatea e de maximă importanţă când vrei să fii autentic!

miercuri, 4 martie 2009

M-am plictisit!

M-am plictisit să mătrezesc în fiecare dimineată pentru a merge la un loc de muncă pe care nu mi-l mai doresc.
M-am plictisit să văd în fiecare zi feţe obosite, triste şi, mai ales, plictisite.
M-am plictisit să fim conduşi de incompetenţi.
M-am plictisit, aşa că nu voi plictisi pe nimeni!

Check out videos from Vama