vineri, 24 decembrie 2010

De Crăciun... raţia de libertate!


Nu mai mîncăm de mult timp "raţional".

Nu ni se mai vinde nimic cu raţia: nici pîinea, nici zahărul, nici uleiul... pentru că acum raţia nu ne mai este impusă din afară; acum cei mai mulţi îşi fac singuri raţiile de alimente, atît de "raţional" gîndite, încît unii abia au ce mînca pentru a trăi...

În schimb, de 21 de ani încoace, în preajma Crăciunului, unii dintre noi (mai mulţi sau mai puţini, mai revoltaţi, mai deziluzionaţi ori pur şi simplu disperaţi) îşi iau raţia de libertate.
Cei din generaţia mea au fost frumoşii nebuni care au ieşit şi au murit în stradă în decembrie `89, crezînd că ceea ce fac ei e revoluție și că astfel vor dobîndi libertatea. Pentru ei, pentru părinții lor, pentru copiii pe care îi vor avea...
Ieri, Adrian Sobaru și-a luat "rația de libertate" aruncîndu-se de la balcon, în Parlament. (Un gest politic, personal dar și profund uman, pe care chiar cred că nu avem libertatea să-l judecăm dacă e justificat sau nu, dacă reprezenta o soluție sau nu... așa cum tot fac unii de ieri încoace.) Copiii lui nu numai că nu sunt liberi, dar nici viitor nu mai au!
Avem libertate: libertatea de a ne sinucide a devenit pentru unii dintre noi suprema libertate, pentru că viitorul ne-a fost ucis.
Rația de libertate... e cazul să devină tradiție de Crăciunul românilor!

duminică, 12 decembrie 2010

Răni nevindecate

Zilele trecute vorbeam cu confidentul adolescenţei mele, pe care l-am reîntîlnit după 20 de ani... Pe atunci, el elev la liceul militar, eu elevă la liceul pedagogic: licee care au lăsat urme adânci în noi, cei care am trecut pe-acolo...
Îmi spunea că a uitat multe, prea multe episoade din acele vremuri, pentru că prea multe erau neplăcute, iar amintirea lor era greu de suportat.
Îi spuneam că eu le-am împărţit în plăcute şi neplăcute, că le-am lăsat deoparte pe cele din a doua categorie şi le-am păstrat vii pe primele.
Ieri am avut ocazia să revin în oraşul adolescenţei mele. Ceea ce aveam de făcut m-a dus chiar în zona unde am făcut practica pedagogică în clasa a IX-a. Am constatat nu numai că nu mai ştiam cum se ajunge la şcoala respectivă (ca şi cum nu aş fi fost niciodată pe-acolo), dar m-au încercat o mulţime de senzaţii, care mai de care mai neplăcute: o stare de leşin, greţuri, frisoane... Semn că uitarea nu vindecă rănile vechi, că trecerea timpului doar le estompează. Şi orice eveniment care are ceva rezonanţă cu ele le reactivează.
Credeam că m-am împăcat cu anii de liceu, dar rănile vechi reactivate ieri mă fac să mă întreb cîte astfel de răni ascunde fiecare dintre noi, de existenţa cîtor dintre ele mai ştie?

joi, 2 decembrie 2010

Tineret în acţiune

În week-end-ul ce tocmai a trecut am avut ocazia să cunosc tineri adolescenţi, fiecare special în felul lui, fiecare cu povestea lui de viaţă, toţi însă veniţi cu acelaşi scop: participarea la un proiect al programului Tineret în acţiune.
Liceeni din judeţul Dâmboviţa, voluntari ai Centrului EUROPE DIRECT Târgovişte, adolescenţi-copii... răsfăţaţi, cu suflet mare, cu capricii normale la vîrsta lor... Sandra, Alin, Andreea, Lucian, Ana, Oana, Alex, Robert, Adina... şi încă mai mulţi...
Băieţii de la Centrul de Reeducare pentru Minori Găeşti, adolescenţi-adulţi... ducînd cu ei poveşti în care viaţa bate filmul, cu consum de droguri, furt, tîlhărie, tentative de viol sau de omor... dar cu voci care cîntă dumnezeieşte, cu talent la teatru, cu dorinţa de a învăţa şi pînă la urmă cu aceeaşi dorinţă de a se juca, de a-şi mai păstra o fărîmă de copilărie, la fel ca şi colegii lor... Florin, Petrişor, Mihai, Marian, Ruben, Iulian, Costel, David...
Apoi, dar nu în cele din urmă, "adulţii" (foarte tineri și ei)- responsabili cu organizarea activităţilor, cu derularea proiectului... Andrada, Mândruţa, Denisa, Cristi, Cati, Vlăduţ...
Învăţare non-formală, prietenie, activităţi de team-building, dezvoltare personală, jocuri, ecologizare... auto- şi intercunoaştere... lupta împotriva excluziunii sociale... O lume împărțită în trei: la voi, în libertate; la noi, în centru; la ceilalți, în penitenciar... Oameni care pentru trei zile au făcut posibil ca primele două din cele trei "lumi" să devină una singură...
M/am despărțit de ei cu un mare buchet de gînduri, de sentimente, de impresii... greu de pus în cuvinte, dar numai bune de pus într-un sertăraş al sufletului fiecăruia dintre noi, cei care am fost acolo...
... şi un blog dedicat proiectului...
http://www.tiatargoviste.wordpress.com/

luni, 22 noiembrie 2010

Voci fenomenale, talente din România

Am primit pe e-mail o știre despre două fetițe din România, participante la două concursuri din Italia: IO CANTO și TI LASCIO UNA CANZONE.
Andreea Olariu, 14 ani, din Constanța și Mădălina Lefter, 13 ani, din Iași pot repeta fenomenul "Costel Busuioc" și se pare că la noi încă nu sunt mediatizate (nu au loc de celelalte "fenomene", care umplu știrile noastre de toate zilele!).
Ambele au nevoie de susținere, inclusiv de voturi.
Le puteți vedea la:
http://www.video.mediaset.it/video/io_canto/esibizioni/186481/listen.html#tc-s1-c1-o1-p3
http://www.youtube.com/watch?v=ksPTNVmAd_Y
și în direct la:
http://www.coolstreaming.us/blog/diretta-tv/
sau la:
http://www.tvdream.net/web-tv/canale5-indiretta-streaming/
pe Andreea vinerea la ora 22:30, iar pe Mădălina miercurea, 22:10 (ora României).
Votați-le, susțineți-le, promovați-le dacă puteți!

duminică, 14 noiembrie 2010

"Diviziunea muncii" (II)

"Si vous faites des projets pour une anee, semez du ble" (dacă vă faceţi proiecte pentru un an, semănaţi grîu) - Jacques Salome.
Nu ştiu dacă l-au citit şi nu cred nici măcar că au auzit de Jacques Salome, dar "conţăranii" mei în fiecare toamnă seamănă grîu. Toamna asta lungă şi caldă le-a oferit ocazia chiar şi celor mai întîrziaţi să facă acest lucru.
Într-o postare mai veche http://confidentze.blogspot.com/2009/08/diviziunea-muncii.html , povesteam despre cum îşi împart sarcinile femeile şi bărbaţii.
Iată o nouă mostră de diviziune a muncii, descoperită într-o discuţie între două bătrîne, discuţie auzită fix în acelaşi loc ca şi anterioara.
- Ai semănat grîu?
- Da, l-am semănat din octombrie!
-Şi? Ţi-a răsărit?
- Nu ştiu, nici n-am mai trecut pe-acolo! Dumnezeu, cum o vrea El... Eu mi-am, făcut datoria şi l-am semănat. De-aici nu mai e treaba mea: dacă Dumnezeu o vrea să-l facă să răsară... să se ocupe... dacă nu...nu!
Să fie vorba de tradiţie?
Să fie influenţa monarhiei şi a casei de Hohenzolern cu deviza Nihil sine Deo?
fie lipsa noastră de responsabilitate, cu rădăcini adînc înfipte în psihologia neamului?
Să fie de vină Mioriţa?
Ce ne determină oare să ne tot împărţim sarcinile şi responsabilităţile cu însuşi Dumnezeu?

duminică, 31 octombrie 2010

Sărut mîna, Doamnă Învăţătoare!

Doamna învăţătoare Cristiana Anghel a hotărît să se gîndească mai mult la sine, la sufletul său, la familia dumneaei... prin urmare a ales să renunţe la forma extremă de protest prin care ne-a făcut un serviciu şi ne-a dat o lecţie nouă, tuturor.
Sărut mîna, doamnă învăţătoare, pentru ceea ce aţi făcut pentru noi! Şi respect!
De asemenea, mă bucur pentru alegerea pe care aţi făcut-o!
(Am citit şi am urmărit toate reacţiile- pro sau contra gestului domniei-sale. Aveam propriile păreri şi propriile reacţii, dar mărturisesc că nu am avut curajul să mi le exprim pînă acum; sau nu curajul, ci vorbele potrivite pentru gestul doamnei învăţătoare.
De felul meu sunt o persoană bătăioasă; cu ceva atribute înnăscute, de sindicalist. Însă, tot ce am fost în stare să fac a fost să mă retrag dintr-un sindicat care simţeam că nu face nimic pentru mine; şi să mă bat cu statul român şi cu instituţiile sale în instanţă, pe cont propriu. Pentru ce? Pentru a obliga statul- garant al legilor- să aplice legile sale! Gestul meu a fost unul egoist, tocmai de aceea am tot respectul pentru gestul doamnei Anghel, care a fost unul altruist. )
În plus, am avut ocazia să descopăr un alt om minunat:Ioan Selejan, arhiepiscopul de Harghita şi Covasna. Nu doar pentru că a reuşit să-i vorbească de la suflet la suflet, ci şi pentru că o poartă în sufletul său pe învăţătoarea care i-a pus condeiul în mînă.
Sper să nu mai fie nevoie de încă o Cristiana Anghel, cu atît mai mult sper să nu mai fie nevoie de încă un tribut plătit de însăşi Doamna Învăţătoare Anghel.
Ar fi bine să ne învăţăm lecţia!
Sărut mîna, Doamna Învăţătoare!

joi, 28 octombrie 2010

Cugetare-din puțul realității prezente (2)

Cînd întîlnesc o persoană frustrată pînă la nevroză, îmi vine să-i spun că ar fi bine să meargă la un psiholog...
Cînd întîlnesc un psiholog frustrat pînă la nevroză, îmi vin în minte vorbele domnului doctor Cristian Andrei: foarte mulți ajung psihologi sperînd că, studiind psihologia, își vor rezolva singuri problemele... (nu e citatul exact, dar asta era ideea)

marți, 5 octombrie 2010

Serviciul de evidenţa populaţiei- un serviciu "în slujba cetăţenilor"

Ultima zi!
Azi mi-am luat cartea de identitate. De fapt, întîi mi-am luat liber de la serviciu ca să mă încadrez în programul lor. Totul a mers rapid şi fără incidente:cerut, predat, semnat de primire, mulţumesc, la revedere!
Concluzie: cetăţeanul obedient e un cetăţean fericit! (îşi rezolvă rapid problemele!) Statul şi instituţiile lui aşa te vor!

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Cugetare-din puțul realității prezente

Cînd numele unui bărbat respectabil și respectat și al unei fufe sunt alăturate într-un construct cu pretenții elitiste, nu știu dacă ea primește un plus de valoare dar, cu siguranță, prestigiul lui are de suferit.

luni, 13 septembrie 2010

Serviciul de evidenţa populaţiei- un serviciu "în slujba cetăţenilor"

Ziua 3
M-am trezit dis-de-dimineaţă pornită să pun piciorul în prag. La 7:45 deja eram în faţa sediului poliţiei comunei. Nu era niciunul venit, dar nici n-au întîrziat mult. La 7:55 a sosit unul dintre agenţi.
Am scos din geantă o declaraţie gata completată, cu gîndul că- dacă nu vrea să semneze- îl trimit la mine acasă (cu cerere scrisă, cu tot tacîmul, nu aşa, pe vorbe vorbite...). Am impresia că nu e chiar miliţian şi că a citit în atitudinea mea că nu-i va merge. A semnat şi, cu hîrtia în mînă am plecat iar spre primăria Găeşti. 8:15. La evidenţa populaţiei nu se deschisese ghişeul, dar am aşteptat doar 5 minute şi "înţepata" foarte calmă şi tăcută a luat documentele, le-a studiat, m-a invitat să-mi facă poză şi mi-a zis să vin pe la sfîrşitul lunii să-mi iau cartea de identitate. Fără să-mi dea vreun document provizoriu care să ateste că eu chiar sunt eu. Cică nu se dă!
Să zic că am început bine săptămîna: şi eu, şi poliţia din Dragodana, şi "înţepata" de la evidenţa populaţiei care, fără a fi amabilă, a reuşit măcar să fie eficientă.

vineri, 10 septembrie 2010

Serviciul de evidenţa populaţiei- un serviciu "în slujba cetăţenilor"

Cum să obții o nouă carte de identitate-ziua 2
Am băgat un gol la serviciu și la ora 8 punct m-am prezentat la primăria orașului Găești, așa cum mi se spusese.
În capu scărilor ce duceau către serviciul evidența populației, un tip cu rol de Cerber m-a întrebat unde cred că vreau să mă duc. I-am răspuns unde sînt pornită să mă duc și mi-a zis că nu se poate. Că programul începe la 9. (Am înțeles și de ce erau atîția oameni care așteptau pe afară.). Îi spun că mie mi s-a zis la 8. Iar el îmi spune că nu e 8. Îi arăt ceasul și zice că nu merge bine. Se uită la ceasul de pe telefonul lui, constată că e fix și că "îl iubește" fiindcă s-a uitat la ceas la fix. Probabil îmbunat de atîta iubire, o cheamă pe doamna (înțepata) și se dă la o parte să îmi facă loc să cobor treptele.
Doamna nu vine imediat, dar vin cele aproximativ 20 de persoane care așteptau afară să li se dea voie să intre. Cînd a venit, nu s-a apucat direct de muncă. Nu! A învîrtit pe-acolo niște farfurii, niște cești... și a deschis geamul ghișeului presată de faptul că oamenii vociferau tot mai aprins. (E drept că atunci cînd geamul era închis se putea vedea pe el programul de funcționare: 9-12, dar tuturor li se spusese să vină la 8.)
Îmi vine rîndul, prezint actele cerute și îmi spune că trebuie să vină și tata să declare că mă primește acasă. Îi spun că pe adeverința de la primărie scrie clar că tata locuiește la adresa respectivă, că eu sînt a lui și că locuiesc tot acolo. Că tata e bătrîn și bolnav și nu poate să se deplaseze pînă la ei. Înțepata se înțeapă și mai tare, declară că am enervat-o și că nu mai vrea să stea la ghișeu.
Vine o alta, mai calmă, și îmi dă o declarație: cică să vină șeful de post la noi acasă și să dea tata declarație în fața lui că mă ia în spațiu. La finalul formularului scrie că declarația îmi va servi mie la schimbarea domiciliului (dar eu nu-l schimb, vreau să rămîn tot acolo!, însă cică așa e legea și în țara asta se știe: legea e de neclintit!)
Șeful de post zice că nu vine el acasă la noi. Să scrie tata declarația și să mă duc la el să o vizeze. Dar nu azi, că e vineri și e deja tîrzie ora...

P.S. ziua 1 în postarea anterioară

miercuri, 8 septembrie 2010

Serviciul de evidenţa populaţiei- un serviciu "în slujba cetăţenilor"

Ieri mi s-au furat actele şi banii. În Tîrgovişte. Am observat seara, cînd am ajuns acasă. Bănuiam că trebuie să fac o plîngere la poliţie, dar nu era cazul să mă întorc în oraş, mai ales că nu-mi fac iluzii că vor rezolva problema.
Am vrut să aflu cum trebuie să procedez, prin urmare azi, după programul de lucru de la serviciu, m-am dus în Găeşti. Întîi la poliţie, unde era serviciul de evidenţa populaţiei în urmă cu cîţiva ani. Ofiţerul de serviciu ţipa la un coleg (probabil un subordonat de-al lui) şi, în acelaşi timp, vorbea la un telefon mobil. Am intrat şi am spus "bună ziua!". Nu m-a băgat în seamă; îmi era clar că nu poate vorbi, dar nici măcar nu a schiţat vreun gest cu care să mă îndemne să aştept, deci am închis uşa şi am încercat să mă orientez cu ajutorul săgeţilor de pe pereţi care indicau diverse departamente. Am ales unul cu multe iniţiale al căror înţeles nu-mi era cunoscut şi m-am îndreptat spre acel coridor. Ofiţerul de serviciu iese şi strigă şi la mine: Dumneavoastră,... încotro? (Ori mă consideră şi pe mine subordonatul lui, ori aşa vorbeşte el: tare şi răstit.) I-am spus ce caut şi a strigat iar: Şi de ce nu întrebaţi? Îi povestesc că am vrut să întreb, dar am văzut că e ocupat şi nu am vrut să îl deranjez de la convorbirile pe care deja le purta. Corect era să-i fi spus că nu s-a deranjat să mă bage în seamă. Mi-a zis că nu era ocupat, timp în care încă ţinea telefonul la ureche (pe celălalt îl expediase), şi mi-a zis că evidenţa populaţiei s-a mutat la primărie.
Mă duc la primărie. O funcţionară înţepată rău de tot (tonul vocii şi atitudinea îmi creau impresia că încă mai are viaspa în cur- cer scuze celor mai sensibili la anumite cuvinte! ) mi-a spus că, dacă e furat trebuie să fac plângere la poliţia Târgovişte (alt drum...!, timp pierdut...! nu-mi surîde varianta!). Şi dacă îl dau pierdut? întreb cu o rază palidă de speranţă. Atunci puteţi completa această cerere, îmi spune şi mi-o arată. Întind mîna să o iau, dar NU ! Nu azi, mîine între 8 şi 12. Îi spun că în acel interval orar sunt la serviciu şi îmi spune că toată lumea e la seviciu la ora aia.
Acest răspuns deja m-a blocat: dacă sunt conştienţi că e ora la care oamenii lucrează, de ce poţi să faci cerere pentru eliberarea actului de identitate doar în acel interval de timp? Ca să rămîi fără serviciu? Ca să le oferi şefilor posibilitatea de a-ţi mai "tunde" din salariu? Ca să-ţi arate pur şi simplu că tu eşti la mîna lor, nicidecum că ei sunt în slujba cetăţeanului plătitor de taxe şi impozite?

luni, 23 august 2010

Salariul de 1 500 de lei (şi diferite tipuri de orgasm)

Am vrut să scriu mai demult despre acest subiect. De cînd preşedintele Băsescu ne-a destăinuit că el a ajuns la 6 000 de lei salariu după 30 de ani de muncă. Eu, după 20, am reuşit doar 1 500. Şi mă întebam dacă în următorii zece ani am şanse să recuperez diferenţa.

Am renunţat atunci să scriu; apoi, ministrul Videanu a declarat că el ar putea trăi cu 1 500 de lei pe lună. Şi nu numai atît: poate să şi întreţină o întreagă familie! Oau! M-a făcut praf! E drept, şi eu mă descurc cu cei 1 500 pe lună, dar nu am de întreţinut şi o familie; în plus, mai am şi alte îndeletniciri din care îmi suplimentez veniturile.

Ce m-a făcut să revin asupra temei? Ziua de ieri cu cele trei momente care mi-au adus muuultă satisfacţie.
1. Aflu că prim-ministrul Boc a inaugurat ieri o şosea de 9 km. Încă o dată: oau! O întreagă şosea? Păi eu am zile în care parcurg mergînd pe jos circa 9 km! Mă gîndeam că ăştia care şi-au cumpărat maşini ar vrea să aibă şosele de muuult mai mulţi kilometri. Ca să justifice existenţa maşinii în viaţa lor. ("orgasm rutier", parcă aşa i-a zis Mircea Badea)
2. SuccesuriCursiv face pui (în puii mei): proiecturi. Boc şi Eba exersează împreună trecerea de la rostirea a cîteva cuvinte la editarea perfectă a cîtorva fraze. Şi invers. (orgasm lingvistic, i-aş zice eu)
3. Şi nu în ultimul rînd, aflu că unul dintre membrii echipajului de canoe dublu al României, echipaj care a obţinut medalia de aur la Campionatele Mondiale de caiac-canoe, Alexandru Dumitrescu are un salariu de 1 500 de lei. Deci am salariu de campion mondial! (orgasm financiar de-a dreptul!)

luni, 26 iulie 2010

Nu ne-am ales job-ul potrivit !

Miercuri, 21 iulie.
Biblioteca comunală (scuze, cacofonia face parte din denumirea oficială).
Bibliotecara (fugită din concediu medical), o învăţătoare (eu) şi o elevă. Zor mare să se amenajeze o încăpere proaspăt vopsită (şi mult mînjită) pentru că joi urma ca această încăpere să devină sala ce va adăposti echipamentele ce vor fi livrate prin programul biblionet. Femeie de serviciu nu există în schemă/ organigramă, dar nici în fişa postului bibliotecarului nu sînt prevăzute astfel de sarcini de serviciu.
Mă iau iarăşi de... de cine? Da, de primar. Întîi are tendinţa de a pasa responsabilitatea. Cui? Nu ştim cui, doar zicea că nu este şef peste femeile de serviciu. Apoi că, dacă ocupantul postului nu este capabil, să iasă la pensie (parcă nu am avea destui pensionari pe cap de salariat!). Apoi că, dacă a accesat programul biblionet (accesat înseamnă semnat documentele, de accesare s-a ocupat biblioteca), nu e suficient cît s-a implicat? Nu e suficient, zic eu, dacă vreţi şi să implementaţi programul. O mai coteşte şi prin ograda şcolii, că şi profesorii împrumută cărţi. Da, dar biblioteca comunală este subordonată primăriei, nu şcolii.
În sfîrşit, aşa cum a spus marada într-un comentariu la o postare anterioară, decide să se şi implice, să rezolve.
Trimite după muncitorul căruia i se ceruse să confecţioneze galeriile pentru perdele. Vine "afumat" de dimineaţă, urmat de profesorul de sport, care ducea galeriile şi ciocanul. Îl pune pe acesta să se urce pe o masă, să bată cuiele (că tu eşti meseriaşul, iar eu salahorul) şi să agaţe galeriile. Îl ajut şi eu, că nici să-şi rupă ăla gîtul nu era o soluţie; deşi i-aş fi rupt eu gîtul cînd îl vedeam cum ne priveşte zeflemitor şi oarecum victorios, doar ne pusese la treabă!
Trimite apoi după femeia de serviciu, care fusese căutată vreo trei ore şi care părea de negăsit. Vine, îmbrăcată în fustă albă şi crăpată foarte sexy, în bluză flu-flu, cu decolteu foarte adînc... (Mă uit la hainele şi la mâinile noastre pline de var, de vopsea şi de praf). Îi spune despre ce e vorba. Azi? întreabă ea. Apoi oftează şi pleacă acasă să îşi schimbe hainele şi să mănânce de prînz. Vine după vreo oră şi se aşează să se odihnească puţin înainte să înceapă munca.
Şi m-am gîndit la mine, la bibliotecară şi la proful de sport: ce ne-or fi trebuit studii superioare ca să facem pe muncitorii şi pe femeile de serviciu? Şi m-am gîndit la eleva care ne ajuta: dacă ar cere consiliere vocaţională, ce i-aş spune?
Clar, noi nu ne-am ales job-ul potrivit!
Oricum, pînă la urmă, implicarea domnului primar a avut un rezultat concret şi pentru asta îi mulţumesc (cred că e prima dată cînd o fac, dar acum chiar e pe merit).
Despre cum ne alegem şi cum ne facem meseria... vorbim şi cu alte ocazii...

luni, 5 iulie 2010

Addenda la "Băsescu se ceartă cu o profesoară din Dorohoi"

Imaginile au fost date şi răs-date la tv. Pot fi văzute şi pe YouTube. Filmuleţul a fost însoţit de o întrebare şi pe blogul unei prietene: http://marada-taifas.blogspot.com/2010/07/cand-romanul-nu-mai-poate-rabda.html
O să reiau partea de dialog care m-a făcut pe mine să-mi pun întrebări:
Băsescu: Sunteţi cadru didactic?
DOAMNA PROFESOARĂ: Da, sunt cadru didactic... şi ce vă miră aşa?
Băsescu: Da... este jenant...

Întrebările mele: Ce este jenant? La ce s-a referit când a folosit acest cuvânt? Sau la cine?
Cine poate/ se încumetă să răspundă?

Sugestii de realizare:
- Imaginează-ţi că eşti preşedintele României. Scrie un eseu de 2-3 pagini în care să prezinţi ce este jenant în ţara pe care o conduci.

- Aceeaşi temă dacă ai fi prim-ministrul ţării.

- Imaginează-ţi că eşti profesor în România de azi. Scrie un eseu de 2-3 pagini în care să prezinţi ce este jenant în prestaţia autorităţilor în general, în special a preşedintelui Băsescu.

- Aceeaşi temă dacă ai fi un român, oarecare, din România de azi.

- Scrie un text de tip argumentativ, de 15-30 de rînduri, despre calitatea învăţământului pornind de la următorul schimb de replici:
- Doamnă, la ce calitate are educaţia, avem de discutat...
-Lăsaţi, domnu', învățămîntul a scos oameni ca dunmeavoastră!

Deci, cine sau ce este jenant?

luni, 28 iunie 2010

Drept la replică (?)

Joi, când am adăugat blogului meu partea cu "LEGAL: TERMENI ȘI CONDIȚII !" se împlineau exact două săptămîni de cînd domnul primar despre care am relatat în niște postări mai vechi m-a mustrat "părintește" pentru ceea ce am scris aici.
I-am spus că este blogul meu, că sunt părerile mele și că are tot dreptul să își spună părerea (de bine sau de rău) la rubrica de comentarii: e liber pentru toată lumea (chiar dacă domnul Sergiu Simion avea dreptate în privința faptului că unora dintre ele nu ar trebui să le dau accept de publicare).
Nu am primit comentarii, așa că voi expune scurta discuție cu tentă de drept la replică:
- Ați zis depre plutele alea că le-am tăiat. Le-am tăiat din ordinul ministrului!
http://confidentze.blogspot.com/2009/04/politica-non-eco.html
Nu aveam nici timpul, nici dispoziția necesare pentru o discuție, deci nu am întrebat nici care ordin, nici care ministru.
- Iar gresia aia spartă nu trebuia înlocuită?
-Ba da. Dar mă gîndesc că era mai bine dacă se punea bine de prima dată. Se evita o cheltuială în plus!
-Nu erau banii mei. Nu aveam ce să fac. Erau bani publici...
- Cu atît mai mult, am retezat eu discuția, repetînd că ceea ce scriu aici reprezintă doar părerea mea.
http://de-ale-scolii.blogspot.com/2009/08/marota-infrastructura.html
Și poate am mai zis și altele ... inclusiv despre alte persoane... aștept comentariile lor, eventual contraargumente, părerile lor...

joi, 17 iunie 2010

Poliţia la datorie !

M-am liniştit! Poliţia română lucrează din greu !
Azi, pe la 11, în Târgovişte, gălăgie multă.
Cine tulbura liniştea publică? Un poliţist nervos şi agresiv, care- împreună cu alţi doi colegi de-ai săi - prinseseră trei bătrîne vînzînd sunătoare, coada-şoricelului şi mărar. Una dintre ele încerca să îi explice cît de săracă şi de amărîtă este (ca şi cum condiţia socială nu se vedea suficient de bine pe ea însăşi!), poliţistul nu-şi-nu: atitudinea, tonul, vorbele pe care le folosea, totul era de o agresivitate exagerată. În plus, raportul de forţe mi s-a părut ridicol: trei "organe" pentru trei băbuţe... Unul, ceva mai calm o interoga pe una mai cooperantă:
-Data naşterii?
-...23...
-Asta ce e?
-Luna... (nu făcea mişto de el, era doar speriată)
-...23..poate ziua...
-Da, ziua, zice ea îngrijorată să nu-l enerveze şi pe ăsta...
Cunosc genul, am şi eu o vecină: averea ei? găinile şi un pui de vişin. Strînge ouăle cu mare grijă şi pleacă să le vîndă la Tîrgovişte. Trebuie să vîndă vreo 20 doar ca să-şi plătească drumul; dacă mai vinde încă pe atît, poate să îşi cumpere o sticlă de ulei; vara- pe vremea asta- dacă reuşeşte să vîndă o găleată de vişine, îşi cumpără şi zahăr. Pensia abia-i ajunge de medicamente şi de pîine!
Tocmai pentru că ştiu despre ce este vorba, atitudinea celor trei poliţişti m-a îngrozit. Cel mai rău a fost că aş fi vrut să intervin şi nu am ştiut ce şi cum să fac! Organul era la datorie şi aplica legea! Mi-a părut rău că nu am un telefon sau alte mijloace cu care să-i fi putut filma... era o scenă de văzut! Nu le ştiu numele, nici gradul, dar maşina cu care erau era înmatriculată cu MAI 27785.
Mai grav, zic eu e faptul că la vreo 500 de metri mai încolo, erau patru maşini ai căror proprietari fac taximetrie la negru. Sunt zilnic acolo, toată lumea îi ştie... poliţia însă nu-i vede!
Peste vreo jumătate de oră, cei trei se întorceau la sediul poliţiei municipale, făcîndu-şi vînt cu-probabil-foile pe care tocmai întocmiseră procesele verbale vînzătoarelor de nimic şi, mai ales, ocolind cu grijă străduţa pe care taximetriştii clandestini îşi aşteaptă clienţii!
E bine de ştiut: ce poate să facă un cetăţean ca mine, sau ca tine, în astfel de împrejurări?

joi, 27 mai 2010

Schimbări.... schimbări...

Deşi sînt crescută şi educată în spirit tradiţionalist, nu pot spune despre mine că mă opun schimbării. Cu condiţia ca schimbarea să fie făcută cu cap.
Mă tot uit în jurul meu şi mă mai minunez (încă) de unele schimbări.
Din oraşul Găeşti a dispărut librăria. În locul ei s-a făcut sediu de partid. După ani buni, în oraşul fără librărie a apărut un domn cu o tarabă cu cărţi. Apoi, domnul Costică Oancea a făcut dintr-o dugheană un magazin de unde se pot cumpăra cărţi. Felicitări domnului Oancea, pentru curaj!
În timp ce locuitorii oraşelor se plîng de asfalt şi de beton, vecinii mei se tot înconjoară de betoane: taie pomii din curte să se vadă mai bine casa, betonează curtea, pe care apoi o înconjoară cu garduri înalte din ciment...
În urmă cu vreo două seri am văzut-o pe Elena Udrea (parcă la Realitatea tv), schimbată mult, muult. Nu mai croşeta, nici nu dădea cu mopul, dar nici nu mai era roz, decoltată şi machiată. Maaare schimbare! Criza o fi de vină? Sau ipocrizia?
Azi am întîlnit alte două mari schimbări:
- pe criza asta, cînd cadrele didactice se pregătesc de grevă, se construieşte o ditamai clădirea pentru noul sediu al inspectoratului şcolar;
- cinematograful Independenţa din Tîrgovişte, singurul care mai rămăsese în oraş, dar care şi-a pierdut de ceva vreme funcţia de bază, găzduieşte o expoziţie cu vînzare. Expoziţie de haine, cică. La intrare te izbesc standurile cu chiloţi. Acolo stăteau afişele altădată...

luni, 24 mai 2010

Duminica Rusaliilor

Este o zi minunată prin frumuseţea sa şi prin magia ritualurilor pe care le aduce cu sine. Aşa o vedeam cînd eram mică, aşa o văd şi acum.
Este ziua cînd spiritele celor morţi, ridicate în Joia Mare, se întorc în ţărîna veşnică. Pentru a-şi găsi mai uşor calea, drumul care porneşte de acasă către biserică le este presărat cu crengi de tei şi cu frunze de nuc. Miroase dulce a salcîm înflorit. Cimitirul este animat, parcă întreaga sfîntă liturghie s-a mutat acolo. Mormintele sunt şi ele acoperite cu tei şi cu frunze de nuc. Se împart vase de lut, împodobite cu flori, umplute cu orez cu lapte, căpşuni şi cu primele cireşe ale anului. Aroma amăruie a nucului se amestecă cu parfumul suav al lămîiţei şi al primilor trandafiri şi cu dulcele-acrişor al vinului cu care se stropesc mormintele cînd bate toaca.
După-amiaza este a celor vii; se reînnoiesc jurămintele de credinţă şi de loialitate între verişori, surate, un fel de frăţie de cruce, pecetluită cu schimbul de bunătăţi care pot fi împărţite.
La anul va fi la fel: magie, ritualuri vechi, parfum de flori şi de verde-crud, cireşe, bucurie împărtăşită cu cei dragi.

vineri, 14 mai 2010

Nu eu !

Preambul:
Marinică este un băieţel de 8 ani. Şi nu este unul dintre cei cuminţi! De aceea, chiar şi cînd nu este el vinovatul, la întrebarea : cine a.....? în loc de răspuns ceilalţi copii îşi îndreaptă degetul arătător către el. Iar el - vinovat sau nu- şi-a făcut obiceiul de a spune NU EU! chiar înainte ca adultul să apuce să rostească întreaga întrebare.

Cam asta se întîmplă în ultima vreme. La alt nivel, la altă scară. Băsescu e în tot şi în toate (cum era într-o vreme partidul!). Orice s-ar spune despre el, invariabil răspunde: NU EU!
Guvernul Tăriceanu a dus ţara la dezastrul în care se află. Cine l-o fi pus prim-ministru? NU EU!
L-a lovit/ împins pe copil? NU EU!
Cine a furat mai mult la alegeri? NU EU!
A promulgat legea privind majorarea salariilor din învăţămînt. Ieri l-am auzit spunînd ceva de genul: NU EU! Adică, a explicat că, dacă fusese votată cu o aşa de mare unanimitate putea el să nu o promulge?
Azi văd imagini de la protestele din stradă. I se spune trădător, dictator, este făcut răspunzător... Ce ne-ar răspunde? Probabil: NU EU!
Mă tot întreb cum de mai este preşedinte. Fiindcă toţi cei pe care-i ştiu, întrebaţi fiind cine l-a votat, răspund: NU EU!

miercuri, 5 mai 2010

CHEMAREA PĂSĂRII DE-ACASĂ - aripă a PPR

Tudor Gheorghe nu se dezminte. Aşa cum el însuşi o spune, a fost şi este un adept al PPR (Partidul Poeziei Române), partid de care nu se dezice.
Chemarea păsării de-acasă este noul spectacol al marelui artist, spectacol conceput pe versurile poetului Mircea Micu.
De ce tot scriu despre Tudor Gheorghe?
Pentru că m-a făcut să descopăr şi să înţeleg frumuseţea şi sensurile adînci ale poeziei.
Pentru că mi se pare uimitor cum un om cu o chitară umple o scenă şi întreaga sală, oricît ar fi ele de mari.
Pentru că la concertele domniei sale vin oameni de toate vîrstele, lucru care rar se mai întîmplă azi.
Pentru că în fiecare spectacol face şi educaţie (atingînd diverse laturi ale acesteia), urmînd principiul ridendo castigat mores.
Pentru că....Tudor Gheorghe e Tudor Gheorghe !

marți, 27 aprilie 2010

Dialog în doi pe o bancă

Pe o bancă, un EL şi o EA. Adolescenţi. Ea vorbea şi gesticula, gesticula şi vorbea. El începuse o frază, pe care nu a reuşit să o termine din cauza ei. Şi-a aprins o ţigară. Din timp în timp, cînd părea că ea s-a oprit, el încerca să îşi încheie fraza. Ea respira adînc şi se pornea iar. La un moment dat, el a mai tras un fum, a scuturat scrumul, a pus mîna pe mîinile ei şi, foarte calm dar ferm, i-a spus: Opreşte-te puţin, să termin şi eu voiam să spun! Ea s-a oprit, iar el a putut să vorbească.
Pe o altă bancă, un alt EL şi o altă EA. Adulţi. Vorbeau amîndoi deodată. Ţipau unul la celălalt. Gesticulau mult şi, oarecum, violent. Rareori părea că se şi aud, atunci cînd el sau ea spunea: Ba nu, nu e ca tine! Stai să-ţi spun eu !
Adolescenţii au reuşit să depăşească faza de dialog al surzilor şi să poarte o conversaţie unul cu celălalt. Adulţii au rămas vorbind fiecare cu sine, dar unul către celălalt. Pe cei dintîi aş vrea să îi regăsesc peste timp, pe aceeaşi bancă, tot în doi şi tot în dialog.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Capra vecinului

La ce te gîndeşti cînd ţi se dă expresia capra vecinului ?
La fel cred că mi s-a întîmplat şi mie.
Dacă m-ar fi întrebat cineva la ce mă gîndesc cînd aud "capra vecinului", aş fi găsit nenumărate răspunsuri. Dar nu şi pe cel despre care am aflat azi. Capra vecinului este o emisiune la Favorit tv. Care cică este televiziunea lui Prigoană. Dacă ar fi să fie aşa şi ştiind că Silviu Prigoană se ţine de miştocăreală, totul ar fi clar şi pe înţelesul meu. Dar am impresia că nu e deloc aşa, că emisiunea se vrea "pe bune", dar iese miştocăreală.
"Caravana Capra vecinului" (aşa a fost prezentată) a ajuns azi şi în satul meu. Înţeleg că se vrea a fi o emisiune de cultură. Că le iese subcultură, nu ştiu a cui e vina: a realizatorilor, a prezentatorului, a invitaţilor?!? Cultură şi tradiţie, cică!
Cu un festivism demn de o epocă apusă (pe care unii vor să o uite, dar de care alţii nu se pot dezlipi cu nici un chip) prezentatorul (moderatorul, sau cum s-o mai numi acum) l-a adus în atenţia publicului... pe cine? pe edilul comunei, un primar destoinic... (P.D.L. , că alfel nu cred că poposea caravana pe la noi!), care- printre altele- în dulcea tradiţie a membrilor de vază ai partidului pe care îl slujeşte, a zis: sunt mulţi tineri care poate oricînd să îmi ia locul.
Apoi, a fost prezentat domnul Ion, un fluieraş pe ale cărui acorduri a intrat triumfal, pe cal, domnul Victor, un cioban destoinic... şi turma sa de oi. De remarcat că: 1.zona noastră nu are tradiţie în oierit; 2.fluieraşul şi ciobanul sunt domni, nu nea Ion (nea Victor suna oricum aiurea), ca pe la noi; 3.atît primarul, cît şi ciobanul au primit acelaşi atribut: destoinic.
O să sar peste momentele artistice, mai mult sau mai puţin reuşite şi o să trec direct la masa din final: ouă roşii, cozonac, sarmale şi... tradiţionala "salată de boeuf", din care , de obicei, lipseşte exact boeuf-ul...
De ce s-o fi numind capra vecinului? Oare pentru că primarii altor partide nu au ocazia să se vadă la tv, în emisiuni de tradiţie şi de cultură?

miercuri, 7 aprilie 2010

De Paşte...

Paştele este sărbătoarea religioasă care mă leagă cel mai mult de biserică. Poate pentru că bunica mea ţinea foarte mult la respectarea tradiţiilor şi a unor ritualuri de Paşte.
Ce mă surprinde este faptul că, majoritatea consătenilor mei, simt ceva asemănător. Nu contenesc să mă mir: oriunde ar trăi şi ar munci, în ţară sau în afara ei, cei mai mulţi vin acasă de Paşte. Cu soţul, respectiv soţia (care, de cele mai multe ori, nu sunt de-ai pămîntului), cu copiii pe care îi învaţă să facă aceleaşi lucruri pe care le-au făcut şi ei în copilărie. E un fel de glasul pămîntului, un fel de sunt suflet în sufletul neamului meu...
Nu ştiu dacă este peste tot la fel, dar la noi, de fiecare sărbătoare a Învierii, parcă fac o călătorie înapoi, în timp.
Şi, la orice dată ar pica, natura oferă mereu atît de mult cu atît de puţin... Toată lumea s-a plîns de iarna lungă şi grea, de faptul că Paştele a venit prea devreme... Cîteva mîngîieri de la Soare şi... o explozie de culoare şi de miresme a adus sărbătoarea florilor: zambile, narcise, viorele, floarea-paştelui... Primăvara şi-a intrat pe deplin în drepturi!

P.S. Mai mult sau mai puţin în legătură cu subiectul: azi mi-am pus o întrebare la care nu mi-am putut da şi un răspuns.
Între Paşte şi Înviere, salutul este: Hristos a înviat!
Tot azi mi-am dat seama că nici cîrciumile nu mai sunt ce-au fost. La noi nu mai există cîrciumă, dacă te gîndeşti că toate dughenele sunt un fel de magazine universale, cu mărfuri din toate categoriile. Sau sunt prea multe cîrciumi, dacă priveşti din alt unghi: în faţa fiecărui magazin de acest tip stau oamenii la un pahar de ţuică şi pun ţara la cale.
M-am dus să cumpăr pîine şi, apropiindu-mă de magazin, mă tot gîndeam: cum să-i salut pe beţivii din faţa cîrciumii? Cu tradiţionalul: Hristos a înviat? Sau cu obişnuitul: Bună ziua?

duminică, 21 martie 2010

...căci toţi venim din ţara copilăriei noastre...

Viaţa sau alegerile pe care le-am făcut mi-au oferit norocul de a locui şi acum pe uliţa copilăriei. Astăzi am făcut o plimbare pe uliţa copilăriei care sălăşluieşte în sufletul meu.
Prieteni din copilărie... biciclete... pădure... flori de primăvară, fluturi şi bondari, toate asezonate cu o zi caldă, însorită...iată ingredientele pentru o după-amiază frumosă...
Da, un drum cu bicicleta, apoi o plimbare prin pădure, ca pe vremuri. Mi-am amintit şi frînturi de versuri... e primăvară, iarăşi primăvară/ pe fiecare margini de făgaş... şi ...înflorit-au galbeni cornii... Am cules urzici, şi viorele, şi brînduşe...ne-am bucurat de soare, de aerul curat şi de vîntul dulce de primăvară...ne-am bucurat de amintirile copilăriei şi adolescenţei noastre şi de amintirile pădurii de atunci...
...Căci, ce a rămas acum din ea, este doar o umbră palidă a celei de atunci. S-au făcut tăieri masive şi dezordonate, rămăşiţele vechilor sonde (de pe vremea SOVROM-ului) au fost jefuite de tot ce însemna structură metalică, potecile nu mai sunt poteci, ci urme săpate adînc de roţile căruţelor şi ale tractoarelor cu care a fost cărat lemnul...
...Şi totuşi pădurea nu a uitat ce a fost, nu a uitat ce este şi, în fiecare primăvară ne aşteaptă cu darurile ei...tot mai puţine, tot mai distruse de "civilizaţie", dar mereu acolo pentru cei ce vor să le primească...
Nişte bucureşteni, care făceau un grătar, ne-au spus că, în ciuda peisajului oarecum sumbru, se bucură de linişte şi de aerul curat.
Mi-a plăcut ziua de azi şi îmi place ceea ce simt acum: palmele încă îmi sunt furnicate de înţepăturile urzicilor, foşnetul frunzelor uscate, strivite sub tălpile noastre îmi sună în urechi, simt mirosul pămîntului reavăn şi aroma delicată a florilor de corn, toţi porii mei respiră soare, şi vînt, şi primăvară...sunt iar pe uliţa copilăriei...

duminică, 14 martie 2010

O săptămînă nebună...nebună...

Astăzi închei o săptămînă nebună,nebună... plină cu evenimente bulversante, şi afectiv, şi cognitiv.
Mai întîi am aflat că emisiunea lui Mircea Badea este violentă, dar ce mai contează- mi-am spus- în condiţiile în care şi desenele animate ale lui Walt Disney au fost suspectate de violenţă !
Apoi, o veste tristă, extrem de tristă pentru mine şi pentru cei care l-au cunoscut: finul nostru (al familiei mele)s-a stins. A fost un om remarcabil, cu o energie pozitivă greu de egalat, din care dăruia tuturor; mereu vesel, mereu cu o vorbă bună pentru fiecare. A crescut 8 copii, are 10 nepoţi,o soţie minunată, dar -mai presus de toate- toţi cei care l-au cunoscut l-au iubit, l-au apreciat, l-au respectat. Condoleanţe familiei! Am plîns mult, mai plîng şi acum la gîndul că nu-l voi mai vedea...dar vreau să mi-l amintesc aşa cum a fost...
Am aflat că preşedintele Băsescu a fost la un pas de a deveni academician... norocul lui că nu i-a plăcut şcoala! Cică a refuzat, dar mi-am amintit că am cunoscut profesori care scriu: "măsurile vor fi aplicate de învăţători şi diriginţi claselor...", "fiecare participant îşi v-a spune numele şi v-a face un semn...", "participanţii v-or sta..."; şi am cunoscut un psiholog angajat al jandarmeriei române, care nu ştia ce înseamnă "balbism"...
Tudor Chirilă nu mai poate cînta piesele "Vama Veche" fără acordul foştilor colegi de trupă...justiţia are scuza că e oarbă, foştii colegi (şi prieteni?)ce scuză au?
Am încheiat săptămîna frumos: ieri am cunoscut un om deosebit: prof. dr. Mihail Dumitru, membru marcant al Societăţii de Ştiinţe Biologice din România, iniţiator al cercului şcolar de protecţie a mediului-ECOS şi al simpozionului NATURA ŞI OMUL, ajuns la a XIX-a ediţie. Deşi este pensionar, domnul profesor încă mai merge la şcoala pe care a slujit-o de-a lungul vieţii, încă mai descoperă şi ajută elevii pasionaţi de ştiinţele naturii. M-am gîndit că profesorii de biologie au ceva din darul naturii, de a reîntineri veşnic (şi mama mea se află printre ei), dar e vorba şi de apartenenţa la o anume generaţie de dascăli, cei cu prestanţa şi autoritatea conferite de vocaţie şi de buna lor pregătire în domeniul lor de competenţă; am avut mulţi astfel de profesori şi pentru asta mă consider o persoană norocoasă! Tot respectul pentru domnul profesor Dumitru şi pentru cei ca dumnealui!
Cireaşa de pe tort? Un e-mail de la un prieten drag sufletului meu...

joi, 4 martie 2010

Alegeri... alegeri...(II)

Vorbeam de alegeri prost făcute... Nu mi se întîmplă numai mie ! Oricum, alegerile personale -bune sau mai puţin bune- sunt personale şi atît.
Dar cînd alegerile sînt făcute de instituţii cu pretenţii... alegerea greşită e naşpa rău de tot!
În locul directoarei, taman ajunsă inspectoare (despre care vorbeam în postarea anterioară), Inspectoratul Şcolar Judeţean a ales să numească o profesoară doar cu gradul didactic definitiv. Asta în condiţiile în care, în şcoală, există cadre didactice cu gradul didactic II (condiţie minimală pentru ocuparea funcţiei de director în învăţămîntul preuniversitar), chiar şi cu gradul I, plus master în management educaţional... Dar, mai ales în condiţiile în care fosta directoare e naşa celei proaspăt numite!
ISJ-ul al cui naş o fi?
Simt nevoia să găsesc un termen adecvat cu care să-l înlocuiesc pe cel de "nepotism".
Chiar nu a perceput nimeni ridicolul situaţiei? Percepîndu-l nu s-au putut abţine?
Şi cînd mă gîndesc că fosta se "ataca" rău de tot cînd îi mai ziceam că nu are principii, nici scrupule...

miercuri, 24 februarie 2010

Alegeri... alegeri...

Cred că m-am născut sub zodia proastelor alegeri.

Taman ce preşedintele Băsescu zise că 99% dintre români sunt adepţi ai manelelor şi fix în aceeaşi zi eu eram la un concert Tudor Gheorghe.Am ales să fiu în ăilalţi 1%; ce să fac dacă prefer un artist care şi-a pus vocaţia în slujba poeziei româneşti pe care o cîntă şi o interpretează de mă face să mă cutremur de fiecare dată ?

Am ales să votez cu Antonescu, deşi eram sigură că nu are cum să cîştige în condiţiile României de azi. Şi am ales să-mi fac publică opţiunea, în ciuda faptului că e mult prea mult portocaliu în judeţul în care vieţuiesc, inclusiv în comuna mea.

Am ales să mă bucur că directoarea şcolii din sat a ajuns -în sfîrşit!- pe un post
de inspector şcolar, că- Doamne! de cînd îşi dorea asta! Am ales să mă bucur de reuşita ei, cînd -de fapt- îşi dorea să i se regrete plecarea şi să fie plînsă...

Chiar şi azi, de Dragobete, am ales...

joi, 18 februarie 2010

PROFA DE LA DRUMURI

Zăpadă, ploaie, iar zăpadă şi iar ploaie.... apă, multă apă....
Pe strada mea (o uliţă dintr-un sat cam ca toate satele din România) au dispărut băltoacele tradiţionale şi au apărut adevărate lacuri; apa trece, în unele locuri, mai sus de jumătatea gambei. Cît timp a mai fost frig, erau mici insuliţe de zăpadă îngheţată, pe care puteai să păşeşti, oarecum fără să te uzi. Acum gheaţa s-a topit şi a rămas doar apa.
Unul dintre aceste "lacuri" este în apropiere de casa profesoarei mele de matematică, din gimnaziu. Pensionară, trecută de 70 de ani, dar cu spirit civic încă ascuţit.
Ieri, când mă întorceam acasă, doamna profesoară era în drum. Cu o sapă, croia un şanţ prin care să se scurgă apa.
Inevitabil, m-am întrebat "de ce?". De ce doamna profesoară? Am întrebat-o şi pe dumneaei. "Pentru că nimeni altcineva nu a făcut asta pînă acum, iar oamenii nu mai au pe unde să treacă."
Mi s-a părut revoltător, în condiţiile în care, dacă îl auzi pe primar vorbind despre cît şi cum face, crezi că e cel puţin primarul Parisului; şi pentru că ştiu o mulţime de beneficiari ai Legii 416/2001, care ar trebui să presteze muncă în folosul comunităţii pentru banii pe care îi încasează; prestează , e drept, dar pe la casele celor care le asigură accesul la acest tip de venit şi la alte tipuri de ajutoare de tip social.
Pînă una alta, doamna profesoară şi-a făcut reconversia profesională. Şi, dacă ar fi să aibă norocul regilor asfaltului, e pe drumul cel bun: se va umple de bani!

duminică, 24 ianuarie 2010

Nu simt nevoia să fiu recunoscătoare !

Vineri am luat al XIII-lea salariu. Ni s-a spus că e din bugetul local, primit prin bunăvoinţa domnului primar.
Am supărat multă lume spunând că nu pot fi recunoscătoare nici domnului primar, nici altcuiva pentru faptul că a aplicat legea. Că nu pot fi recunoscătoare cînd primesc banii ce mi se cuvin pentru munca pe care o fac.
Explicaţii şi comentarii suplimentare la http://de-ale-scolii.blogspot.com/2010/01/nu-simt-nevoia-sa-fiu-recunoscatoare.html

duminică, 10 ianuarie 2010

Îmi place (4)

Îmi place Cristian Tabără.
Îmi plăcea emisiunea Parte de carte, pe care o făcea la Protv.
Acum e la TVR 1 şi prezintă o emisiune din aceeaşi categorie, numită Ca la carte. Cărţi bune, discuţii de calitate, invitaţi unul şi unul. Azi, de exemplu, au fost psihologii Aurora Liiceanu şi Bogdan Lucaciu.
Mai rău e că, din cauza pudibonderiei şi a reglementărilor CNA, unele subiecte nu pot fi aprofundate....
Mă bucur că o emisiune şi un prezentator care îmi plăceau au reapărut pe ecranele tv !
Felicitări TVR pentru alegere !

P.S. (4) din titlu e pentru că inaugurasem odată o serie de "Îmi place".

Check out videos from Vama