duminică, 12 decembrie 2010

Răni nevindecate

Zilele trecute vorbeam cu confidentul adolescenţei mele, pe care l-am reîntîlnit după 20 de ani... Pe atunci, el elev la liceul militar, eu elevă la liceul pedagogic: licee care au lăsat urme adânci în noi, cei care am trecut pe-acolo...
Îmi spunea că a uitat multe, prea multe episoade din acele vremuri, pentru că prea multe erau neplăcute, iar amintirea lor era greu de suportat.
Îi spuneam că eu le-am împărţit în plăcute şi neplăcute, că le-am lăsat deoparte pe cele din a doua categorie şi le-am păstrat vii pe primele.
Ieri am avut ocazia să revin în oraşul adolescenţei mele. Ceea ce aveam de făcut m-a dus chiar în zona unde am făcut practica pedagogică în clasa a IX-a. Am constatat nu numai că nu mai ştiam cum se ajunge la şcoala respectivă (ca şi cum nu aş fi fost niciodată pe-acolo), dar m-au încercat o mulţime de senzaţii, care mai de care mai neplăcute: o stare de leşin, greţuri, frisoane... Semn că uitarea nu vindecă rănile vechi, că trecerea timpului doar le estompează. Şi orice eveniment care are ceva rezonanţă cu ele le reactivează.
Credeam că m-am împăcat cu anii de liceu, dar rănile vechi reactivate ieri mă fac să mă întreb cîte astfel de răni ascunde fiecare dintre noi, de existenţa cîtor dintre ele mai ştie?

4 comentarii:

  1. Oh, cate din acestea am si eu! Uneori mi se intampla sa ma apuce plansul. Imi dau seama ca nu e vorba despre ceea ce mi se intampla strict in prezent, ca se adauga si ecoul.

    RăspundețiȘtergere
  2. A fost chiar asa de rau la scoala la care ai facut practica?
    Nu de alta, dar si eu am avut mereu eleve la practica si nu mi s-a parut ca ar avea ceva probleme. Le-am ajutat si protejat cat mi-a stat in putinta si cat mi-a permis legea. Gandul ca cineva se va simti rau, chiar dupa mult timp, vizitandu-ne scoala ma inspaimanta!

    RăspundețiȘtergere
  3. E foarte greu, in primul rand, sa te gandesti ca ele (ranile) exista. Eu prefer sa le consider vindecate cand semi-uitarea se asterne asupra lor. stiu ca nu e bine; am inteles ca multe cancere se fac asa

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu practica în sine era problema. Cel puţin aşa pare la prima vedere (crede-mă, nici nu ştiam că o să mă confrunt cu astfel de probleme, totul e prea proaspăt, mi-a fost şi frică să mă gândesc). E drept, învăţătoarele din şcoală nu erau foarte încântate că trebuie să ne primească, să ţină lecţii din care noi să învăţăm câte ceva, ori să ne privească ţinând lecţii şi să ne dea un feed-back cât de cât util. Cel mai rău era că traversam oraşul, în mijloace de transport în comun, în uniformele alea ridicole, cu numerele matricole în piept, cu planşe şi tot felul de materiale cărate în braţe... Se uita lumea la noi ca la circ... Mai degrabă aceste lucruri m-au marcat.

    RăspundețiȘtergere

Check out videos from Vama