miercuri, 19 august 2009

Ne grăbim... dar încotro?

Vorbeam ieri despre Micul Prinţ...
Pe planeta Pământ, întîlnirea cu neguţătorul de "hapuri perfecţionate, care potolesc setea" şi care "aduc o mare economie de timp...economiseşti 53 de minute" , această întîlnire l-a făcut pe copil să spună: "Eu, dacă aş avea de irosit 50 de minute, aş porni în linişte spre o fîntînă...", o fîntînă "cu apă dulce, ca Aldino sărbătoare, născută din drumul străbătut sub stele, din cîntecul scripetelui, din truda braţelor...precum un dar pentru suflet"...
Apoi discuţia cu acarul... care l-a făcut să spună: "Oamenii se plimbă cu trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută. Aşa se frămîntă şi se sucesc de colo-colo...
Nu merită atîta osteneală..."
Dacă facem totul atît de rapid, comunicăm, călătorim, ne potolim foamea şi setea, ne iubim şi ne urîm... totul pe repede-înainte de ce nu ne mai ajunge timpul?
Mai ştim ce căutăm?
Mai ştim de ce nu avem timp pentru a ne găsi fîntîna-dar pentru suflet?

11 comentarii:

  1. Multe intrebari! N-avem timp pentru raspunsuri. Mergem repede, azi spre ziua de maine si tot asa pana la ultima zi care vine mereu prea repede!

    RăspundețiȘtergere
  2. Şi pentru care nu mai avem timp să ne pregătim...

    RăspundețiȘtergere
  3. Unii asteapta dintotdeauna. Pe Godot cel-care-nu-vine-niciodata... Trecand in alt registru , dupa ce am aflat cum va numiti am discutat cu Lucian . Intrebare (destabilizatoare). De ce ati vrut neaparat o autorizare de care nu ati fi avut de fapt nevoie ? Alta intrebare ( destabilizatoare ). Daca ati avut curajul sa semnati in nume propriu un asemenea material, veti prefera pentru eternitate tot un pseudonim ? (aceasta in nici un caz nu inseamna o sugestie ca sa renuntati la el...)

    RăspundețiȘtergere
  4. am citit pe blogul lui marada ca nu-ti plac ungurii.
    Eu sunt unguroaica, 100 %. Casatorita cu un român 100%. Avem un fiu ?% .
    Nora mea e 50% tiganca din Oltenia, cu un copil, si mi-e f. draga, desi si ea zicea ca nu-i plac ungurii.
    trebuie sa-ti spun ca de când sunt afara, de fiecare data spun ca sunt unguroaica din România, pentru ca sa nu ma catalogheze din start în categoria ... hoti. Si daca ìncerc sa schimb parerea celor de aici o fac, pentru ca România e si patria mea, si o iubesc fara sa ma intereseze ¨autonomia teritoriala¨. Am învatat în scoli de limba româna, am citit carti literatura, filozofie, istorie româna.
    Cred ca uneori judecam o etnie fara sa o cunoastem. Poate ar trebui sa cunosti câtiva unguri pentru ca sa-ti schimbi mentalitatea. Desi sunt lucruri care nu se pot schimba niciodata.

    Poti sa nu publici sau nu. Pentru tine, si altii ca tine, am scanat un articol pe care l-am publicat pe când lucram înca în Italia, articol pe care redactorul l-a mai schimbat ici pe colo, dar nu i-a schimbat esenta.

    Sper sa-l poti traduce din italiana. Nu poate fi foarte greu pentru tine.

    RăspundețiȘtergere
  5. Dragă Giulia,
    Nu am vrut să supăr pe nimeni cu comentariul meu despre unguri; am greşit generalizând, recunosc, dar e o chestie istorică:ca naţie ne leagă lucruri amare şi sunt unii care şi astăzi fac lucruri urâte la adresa românilor. Nu am cunoscut personal unguri, dar m-am simţit mizerabil în Braşov, într-un mare magazin, în care vânzătoarea vorbea doar cu clienţii care i se adresau în maghiară. Eram, totuşi, în ţara mea şi aş fi vrut să mă simt şi să fiu tratată ca atare...
    Mi-ar plăcea să te cunosc pe tine şi pe alţii ca tine (familia ta multietnică spune lucruri frumoase despre voi), mentalitatea mea nu e bătută în cuie...
    Aş vrea să citesc articolul despre care mi-ai vorbit, dar nu ştiu unde să îl găsesc. Poate mă ajuţi...

    RăspundețiȘtergere
  6. Domnule Simion,
    Aceeaşi întrebare (destabilizatoare)- mă refer la prima- am primit-o şi de la dl. Lucian Andrieş. Răspunsul, pe scurt, este următorul: nu am ştiut cum altfel să procedez. Răspunsul, pe larg, voi încerca să îl dau tot aici, pe blog, cu trimiteri la legea 213, la monopolul pe care copsi l-a cam pus pe profesia de psiholog şi la situaţia concretă de care m-am tot izbit.
    Chiar dacă în primă instanţă mă tem şi eu de ceea ce spun/scriu prin unele articole, obişnuiesc totuşi să semnez în nume propriu pentru că mi se pare că aşa este corect faţă de mine însămi, faţă de cei care citesc şi chiar faţă de cei care m-au provocat să spun/ scriu ... (Am antecedente similare şi cu "Tribuna învăţământului" şi cu universităţile, care percepeau taxa de coordonare a lucrării de grad I pentru cadrele didactice, înainte de susţinerea colocviului de admitere la grad- pe principiul: plăteştitaxa eşti admis, nu plăteşti taxa, nu ai ce să cauţi la gradul I ; am plătit taxa, am fost "admisă", am scris articolul, s-a găsit şi redactorul care să îl publice şi am avut bucuria ca, din anul şcolar următor, să se renunţe la această practică. Uneori chiar se poate !). Am şi eu o întrebare: la care pseudonim vă referiţi, la cel cu care scriu pe blog?

    RăspundețiȘtergere
  7. am citit abia astazi raspunsul tau. nu am vrut sa-ti aduc vreo ofensa. am încercat sa-ti raspund mai pe larg ìntr-o postare, fara destinatar, la mine pe blog. (giuliaszavo.blogspot.com).

    te apreciez mult pentru publicarea comentariului meu si pentru raspunsul tau. tot respectul meu pentru tine.

    uscaturi sunt în toate padurile.


    eu oricum am sa mai trec pe la tine.

    RăspundețiȘtergere
  8. Era normal să public, ai văzut: "păreri de bine sau de rău", am scris, deci mi-am propus să public tot ce este părere....
    Nu m-am simţit ofensată, îmi pare rău dacă părerea mea din comentariul de la marada a sunat a generalizare; exact de aceeaşi părere sunt şi eu: nu e pădure fără uscături.
    Voi trece şi eu pe la tine şi... mai vorbim !

    RăspundețiȘtergere
  9. "Răspunsul, pe scurt, este următorul: nu am ştiut cum altfel să procedez.". Banuiam, dar am vrut sa-l confirmati, pentru ca intrebarea a fost retorica. Dupa cum veti citi si in Psihologia Online, apreciez in mod deosebit acest mod independent de a vedea lucrurile si cred ca ar fi bine ca oamenii cu viziuni asemanatoare sa comunice in limita timpului reciproc disponibil (am vrut sa va va scriu in urma primului material dar nu aveati nici o adresa de contact ). In sfarsit, de mult ma intreb care este cauza reala a cresterii in progresie geometrica a identitatilor noi construite in spatiul virtual ( nu cumva restrangerea libertatii in spatiul real ?) .

    RăspundețiȘtergere
  10. Da, nu am ştiut cum să procedez şi nu-mi este ruşine să recunosc; mai ales că am tot pus întrebări (pe diverse forumuri, diverselor tipuri de specialişti, culmea specialiştilor reprezentând-o, după părerea mea, juristul copsi, care nu mi-a răspuns la nicio întrebare, deşi - undeva, pe site - dă o adresă de e-mail unde spune că poate fi contactat de către cei care au întrebări).
    Voi povesti, la un moment dat, cum am ajuns la CPR, dar asta înseamnă să am timpul şi dispoziţia necesare.
    Lili C. nu este o identitate nouă pentru mine, nici una virtuală, este doar reacţia mea la numele+prenumele foarte lungi cu care m/au înzestrat părinții mei. Iar blogul este doar un exercițiu, e o "jucărie nouă" ; abia în urmă cu 18-20 de luni am învățat să utilizez calculatorul (mai mult ca pe o mașină de scris), iar Internetul a ajuns în satul meu (aici m-am născut, aici lucrez, am plecat doar pe durata studiilor)cam în urmă cu un an.
    În mod sigur libertatea din spațiul real este mult restrânsă, iar spațiul virtual a devenit un substitut.
    Primii doi ani de liceu i-am făcut pe vremea lui Ceaușescu, în Ploiești. Am avut norocul să am profesori care spuneau "pe bune", chiar în cadrul orelor de curs, ce gândeau despre regim și despre oamenii care întrețineau regimul; am învățat de la ei că unele lucruri pot fi spuse ori făcute, chiar dacă libertatea este, cumva, îngrădită.

    RăspundețiȘtergere

Check out videos from Vama