După povestea interviului de la copsi am fost întrebată de ce am avut nevoie de atestatul de liberă practică. Voi încerca să răspund la această întrebare, punînd în context ceea ce am făcut în această vară.
Povestea începe cam aşa:
Am absolvit Liceul Pedagogic şi am lucrat ca învăţătoare timp de 17 ani. Meserie: frumoasă; vocaţie: am; competenţe profesionale: din plin, dobîndite în liceu şi practicînd; condiţia socio-profesională a dascălului de învăţămînt preuniversitar: din ce în ce mai mizerabilă...
Am făcut facultatea de psihologie din pasiune, ca pe un pas în dezvoltarea personală, cînd am simţit că ce învăţasem în Şcoala Pedagogică nu mai era de ajuns pentru a lucra eficient cu elevii din generaţiile actuale. Nu mă gîndeam să lucrez ca psiholog, mă gândeam doar să devin un învăţător mai bun.
Dar, sistemul de motivare salarială devenea din ce mai ridicol:
-am plătit o taxă de 800 000 lei (80 ron) în ian. 1998, ca să fiu acceptată la colocviul de admitere la gradul I; în 2002, în septembrie, salariul meu a crescut cu 60 000 lei (6 ron), ca urmare a schimbării încadrării de la gradul II la I; în termeni financiari, dacă puneam banii de taxă la bancă, până în 2002 eram în profit;
-după cei 4 ani de facultate, altă schimbare de încadrare: de la învăţător cu studii medii, la institutor I (cu studii superioare); creşte salariul meu cu 200 000 lei (20 ron).
Mi-am dat seama că am făcut tot ce se putea face în învăţământ, că singura şansă de a avansa -salarial vorbind - era să aştept să treacă anii, să trec la o tranşă superioară de vechime; despre evaluarea pe bază de competenţă sau de calitate a actului educaţional: nici vorbă !
Atunci am hotărît să schimb macazul şi să lucrez ca psiholog. Da, dar unde ?
Deşi legea 213, la art.6, lit.a) spune că: exercitarea profesiei de psiholog se desfăşoară în sectorul privat, în regim salarial, sau independent, cu drept de liberă practică... , peste tot, pe unde se angajau psihologi, am fost întrebată dacă am atestatul de liberă practică . Deci... chiar dacă am vrut, nu am ştiut cum... (Nu ştiu care este raportul psihologi fără atestare copsi/psihologi cu atestat de liberă practică, în rîndul celor care profesează, dar mă tem că numărul celor dintîi tinde către zero, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu ar trebui o lege care să protejeze dreptul la muncă al acestui tip de psihologi.)
Logica copsi şi normativele în vigoare mă depăşesc cu mult.
M-am gândit că, dacă obţin autonom, (în baza experienţei profesionale dovedite, vezi argumentele în C-o fi, c-o păţi, copsi)voi sări nişte etape pe care nu le înţeleg:
- Art. 13 spune: "pentru exercitarea profesiei, psihologii cu drept de liberă practică pot înfiinţa, la alegere, cabinete individuale... ". Da, dar pentru înregistrarea unei astfel de forme de exercitare a profesiei, psihologul cu drept de liberă practică "în supervizare" trebuie să depună în dosar şi o copie a contractului cu supervizorul.
- Închei contract cu supervizorul; trece o vreme pînă cînd contractul este vizat de copsi şi pînă cînd intră în posesia mea.
- Mai trece alt timp (plus vacanţa de vară) pînă cînd depun dosarul, se analizează şi primesc decizia de înfiinţare a cabinetului individual. Două-trei luni, poate mai mult, timp în care eu îi plătesc supervizorului... dar acesta nu supervizează nimic, pentru că eu nu lucrez.
- Şi vine timpul să cer atestatul de liberă practică autonomă, ca urmare a finalizării perioadei de supervizare. Conform hotărîrii comitetului director (24 martie 2007), art. 2, lit.c), eu ar trebui să depun la dosar şi dovada exercitării profesiei prin una din formele de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, pe toată perioada stadiului de supervizare profesională (independent sau în regim salarial). Asta înseamnă că perioada minimă de un an de supervizare se prelungeşte, pentru că eu n-am exercitat nimic în primele luni de contract.
Mărturisesc că sînt în ceaţă...
În plus, am tot mai mult impresia că facultatea de psihologie nu mai formează psihologi; pentru că psihologi pot fi şi absolvenţii unei instituţii de învăţămînt superior cu diplomă de licenţă asimilată (art.2, alin.2 din legea 213);medicină generală, asistenţă socială, filosofie, pedagogie, teologie- drept, (în funcţie de comisie), e drept, cu specificarea că trebuie să îşi completeze formarea; cu ce? cu tot felul de cursuri acreditate tot de copsi !
La ce bun atunci art.6 din normele de aplicare a legii 213: În exercitarea profesiei ... psihologul este independent profesional şi nu poate fi supus nici unei îngrădiri sau presiuni de orice tip, fiind protejat prin lege împotriva acestora.
Eu am simţit şi îngrădirea, şi presiunea, şi că nu mă protejează nimeni de lipsurile/neajunsurile legii 213 şi ale altor acte normative care reglementează exercitarea profesiei de psiholog în România; sau poate am eu o probleme de adaptare...
o sărbătoare, născută din drumul străbătut sub stele, din cîntecul scripetelui, din truda braţelor...precum un dar pentru suflet"...
