De Crăciun... raţia de libertate!

Nu mai mîncăm de mult timp "raţional".

Nu ni se mai vinde nimic cu raţia: nici pîinea, nici zahărul, nici uleiul... pentru că acum raţia nu ne mai este impusă din afară; acum cei mai mulţi îşi fac singuri raţiile de alimente, atît de "raţional" gîndite, încît unii abia au ce mînca pentru a trăi...

În schimb, de 21 de ani încoace, în preajma Crăciunului, unii dintre noi (mai mulţi sau mai puţini, mai revoltaţi, mai deziluzionaţi ori pur şi simplu disperaţi) îşi iau raţia de libertate.

Cei din generaţia mea au fost frumoşii nebuni care au ieşit şi au murit în stradă în decembrie `89, crezînd că ceea ce fac ei e revoluție și că astfel vor dobîndi libertatea. Pentru ei, pentru părinții lor, pentru copiii pe care îi vor avea...

Ieri, Adrian Sobaru și-a luat "rația de libertate" aruncîndu-se de la balcon, în Parlament. (Un gest politic, personal dar și profund uman, pe care chiar cred că nu avem libertatea să-l judecăm dacă e justificat sau nu, dacă reprezenta o soluție sau nu... așa cum tot fac unii de ieri încoace.) Copiii lui nu numai că nu sunt liberi, dar nici viitor nu mai au!

Avem libertate: libertatea de a ne sinucide a devenit pentru unii dintre noi suprema libertate, pentru că viitorul ne-a fost ucis.

Rația de libertate... e cazul să devină tradiție de Crăciunul românilor!

Răni nevindecate

Zilele trecute vorbeam cu confidentul adolescenţei mele, pe care l-am reîntîlnit după 20 de ani... Pe atunci, el elev la liceul militar, eu elevă la liceul pedagogic: licee care au lăsat urme adânci în noi, cei care am trecut pe-acolo...
Îmi spunea că a uitat multe, prea multe episoade din acele vremuri, pentru că prea multe erau neplăcute, iar amintirea lor era greu de suportat.
Îi spuneam că eu le-am împărţit în plăcute şi neplăcute, că le-am lăsat deoparte pe cele din a doua categorie şi le-am păstrat vii pe primele.
Ieri am avut ocazia să revin în oraşul adolescenţei mele. Ceea ce aveam de făcut m-a dus chiar în zona unde am făcut practica pedagogică în clasa a IX-a. Am constatat nu numai că nu mai ştiam cum se ajunge la şcoala respectivă (ca şi cum nu aş fi fost niciodată pe-acolo), dar m-au încercat o mulţime de senzaţii, care mai de care mai neplăcute: o stare de leşin, greţuri, frisoane... Semn că uitarea nu vindecă rănile vechi, că trecerea timpului doar le estompează. Şi orice eveniment care are ceva rezonanţă cu ele le reactivează.
Credeam că m-am împăcat cu anii de liceu, dar rănile vechi reactivate ieri mă fac să mă întreb cîte astfel de răni ascunde fiecare dintre noi, de existenţa cîtor dintre ele mai ştie?

Tineret în acţiune

În week-end-ul ce tocmai a trecut am avut ocazia să cunosc tineri adolescenţi, fiecare special în felul lui, fiecare cu povestea lui de viaţă, toţi însă veniţi cu acelaşi scop: participarea la un proiect al programului Tineret în acţiune.
Liceeni din judeţul Dâmboviţa, voluntari ai Centrului EUROPE DIRECT Târgovişte, adolescenţi-copii... răsfăţaţi, cu suflet mare, cu capricii normale la vîrsta lor... Sandra, Alin, Andreea, Lucian, Ana, Oana, Alex, Robert, Adina... şi încă mai mulţi...
Băieţii de la Centrul de Reeducare pentru Minori Găeşti, adolescenţi-adulţi... ducînd cu ei poveşti în care viaţa bate filmul, cu consum de droguri, furt, tîlhărie, tentative de viol sau de omor... dar cu voci care cîntă dumnezeieşte, cu talent la teatru, cu dorinţa de a învăţa şi pînă la urmă cu aceeaşi dorinţă de a se juca, de a-şi mai păstra o fărîmă de copilărie, la fel ca şi colegii lor... Florin, Petrişor, Mihai, Marian, Ruben, Iulian, Costel, David...
Apoi, dar nu în cele din urmă, "adulţii" (foarte tineri și ei)- responsabili cu organizarea activităţilor, cu derularea proiectului... Andrada, Mândruţa, Denisa, Cristi, Cati, Vlăduţ...
Învăţare non-formală, prietenie, activităţi de team-building, dezvoltare personală, jocuri, ecologizare... auto- şi intercunoaştere... lupta împotriva excluziunii sociale... O lume împărțită în trei: la voi, în libertate; la noi, în centru; la ceilalți, în penitenciar... Oameni care pentru trei zile au făcut posibil ca primele două din cele trei "lumi" să devină una singură...
M/am despărțit de ei cu un mare buchet de gînduri, de sentimente, de impresii... greu de pus în cuvinte, dar numai bune de pus într-un sertăraş al sufletului fiecăruia dintre noi, cei care am fost acolo...
... şi un blog dedicat proiectului...
http://www.tiatargoviste.wordpress.com/