Parcul Chindia din Tîrgovişte este în pericol.
Povestea începe cu a fost odată...
Nişte minţi "îndrăzneţe" şi "inovative" s-au gîndit în 2008 să construiască acolo, pe malul lacului, un hotel. Hotărîrea consiliului local a fost anulată atunci printr-o hotărîre judecătorească, în urma unei acţiuni cu profund caracter civic (1200 de semnături strînse de la cetăţenii nemulţumiţi).
Şi continuă povestea cu: ... mai e şi acum că se întoarce...
În 2010, pe 27 decembrie, apare o altă hotărîre a consiliului local municipal (nr. 367), prin care se scoate "la licitaţie publică în vederea concesionării, pe o perioadă de 20 de ani, un teren în suprafaţă de 1882 mp... în vederea amenajării a 100 de locuri de parcare..." (http://www.pmtgv.ro/hot.html ).
La ce le-o trebui parcare în parc?!?
Se pare că ideea cu hotelul nu s-a pierdut, odată cu declararea ei ca fiind nelegală. Doar că acum hotelul trece prin parcare; sau începe cu o parcare...
Adevărul de seară din 6 ianuarie scrie despre acest subiect http://www.adevarul.ro/locale/targoviste/Hotel-modern-cu-parcare-in_locul_restaurantului_-Brotacei_0_403759995.html
La ce le-o fi de folos hotelul?!? Târgoviştea mai are hoteluri şi nu-mi prea vine-a crede că dau pe-afară de clienţi! E drept, hotel pe malul lacului, în parc, la o aruncătură de băţ de ruinele Curţii Domneşti... altă Marie, desigur, cu altă pălărie...! (Nici măcar nu ştiu dacă e cazul să vorbim despre culoarea politică a participanţilor la acest masacru...)
Nu locuiesc în Tîrgovişte, dar parcul ăla mi-e drag de cînd eram copil... nu l-aş vrea distrus...
Dacă vă abordează tineri (sau mai puţin tineri) voluntari, cu rugămintea de a vă da semnătura pentru a împiedica această acţiune, nu-i refuzaţi, vă rog!!!
luni, 14 februarie 2011
vineri, 24 decembrie 2010
De Crăciun... raţia de libertate!
Nu mai mîncăm de mult timp "raţional".
Nu ni se mai vinde nimic cu raţia: nici pîinea, nici zahărul, nici uleiul... pentru că acum raţia nu ne mai este impusă din afară; acum cei mai mulţi îşi fac singuri raţiile de alimente, atît de "raţional" gîndite, încît unii abia au ce mînca pentru a trăi...
În schimb, de 21 de ani încoace, în preajma Crăciunului, unii dintre noi (mai mulţi sau mai puţini, mai revoltaţi, mai deziluzionaţi ori pur şi simplu disperaţi) îşi iau raţia de libertate.
Cei din generaţia mea au fost frumoşii nebuni care au ieşit şi au murit în stradă în decembrie `89, crezînd că ceea ce fac ei e revoluție și că astfel vor dobîndi libertatea. Pentru ei, pentru părinții lor, pentru copiii pe care îi vor avea...
Ieri, Adrian Sobaru și-a luat "rația de libertate" aruncîndu-se de la balcon, în Parlament. (Un gest politic, personal dar și profund uman, pe care chiar cred că nu avem libertatea să-l judecăm dacă e justificat sau nu, dacă reprezenta o soluție sau nu... așa cum tot fac unii de ieri încoace.) Copiii lui nu numai că nu sunt liberi, dar nici viitor nu mai au!
Avem libertate: libertatea de a ne sinucide a devenit pentru unii dintre noi suprema libertate, pentru că viitorul ne-a fost ucis.
Rația de libertate... e cazul să devină tradiție de Crăciunul românilor!
duminică, 12 decembrie 2010
Răni nevindecate
Zilele trecute vorbeam cu confidentul adolescenţei mele, pe care l-am reîntîlnit după 20 de ani... Pe atunci, el elev la liceul militar, eu elevă la liceul pedagogic: licee care au lăsat urme adânci în noi, cei care am trecut pe-acolo...
Îmi spunea că a uitat multe, prea multe episoade din acele vremuri, pentru că prea multe erau neplăcute, iar amintirea lor era greu de suportat.
Îi spuneam că eu le-am împărţit în plăcute şi neplăcute, că le-am lăsat deoparte pe cele din a doua categorie şi le-am păstrat vii pe primele.
Ieri am avut ocazia să revin în oraşul adolescenţei mele. Ceea ce aveam de făcut m-a dus chiar în zona unde am făcut practica pedagogică în clasa a IX-a. Am constatat nu numai că nu mai ştiam cum se ajunge la şcoala respectivă (ca şi cum nu aş fi fost niciodată pe-acolo), dar m-au încercat o mulţime de senzaţii, care mai de care mai neplăcute: o stare de leşin, greţuri, frisoane... Semn că uitarea nu vindecă rănile vechi, că trecerea timpului doar le estompează. Şi orice eveniment care are ceva rezonanţă cu ele le reactivează.
Credeam că m-am împăcat cu anii de liceu, dar rănile vechi reactivate ieri mă fac să mă întreb cîte astfel de răni ascunde fiecare dintre noi, de existenţa cîtor dintre ele mai ştie?
Îmi spunea că a uitat multe, prea multe episoade din acele vremuri, pentru că prea multe erau neplăcute, iar amintirea lor era greu de suportat.
Îi spuneam că eu le-am împărţit în plăcute şi neplăcute, că le-am lăsat deoparte pe cele din a doua categorie şi le-am păstrat vii pe primele.
Ieri am avut ocazia să revin în oraşul adolescenţei mele. Ceea ce aveam de făcut m-a dus chiar în zona unde am făcut practica pedagogică în clasa a IX-a. Am constatat nu numai că nu mai ştiam cum se ajunge la şcoala respectivă (ca şi cum nu aş fi fost niciodată pe-acolo), dar m-au încercat o mulţime de senzaţii, care mai de care mai neplăcute: o stare de leşin, greţuri, frisoane... Semn că uitarea nu vindecă rănile vechi, că trecerea timpului doar le estompează. Şi orice eveniment care are ceva rezonanţă cu ele le reactivează.
Credeam că m-am împăcat cu anii de liceu, dar rănile vechi reactivate ieri mă fac să mă întreb cîte astfel de răni ascunde fiecare dintre noi, de existenţa cîtor dintre ele mai ştie?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
